Leacuri din bătrâni

Durere de măsele
Se ia un păhărel de pălincă și se ține câteva minute pe măsea. Dacă nu trece durerea se înghite pălinca și se încearcă din nou cu un alt păhărel...

Durere la maț
Se ia o linguriță de miere cu niște pălincă, iar restul de pălincă se pune pe măsea, de necaz...

Durere la tărtăcuță
Se masează tâmplele cu puțină pălincă. Cu ce rămâne din pălincă se clătește temeinic măseaua, preventiv...

Roșață de la soare
Se pune o compresă cu pălincă peste zona afectată. Pentru o eficiență mai ridicată, se recomandă aplicarea unei comprese interne, concomitent cu cea externă.

Vedere tulbure
Se curăță ochelarii cu o cârpă moale înmuiată în pălincă. Dacă nu se schimbă nimic, se dă pe gât restul de pălincă, ca măcar măseaua să nu ne doară.

Vedere dublă
Se apucă cele două păhărele de pălincă și se varsă pe gât. Se repetă procedeul până când cele două păhărele devin trei sau patru.

Ațipeală
Se face o cafea tare, în care se pun câteva picături de pălincă. În timp ce cafeaua se răcește, se pot pune niște picături de pălincă pe gât, ca să treacă timpul mai ușor...

Roșață în grumaz
Se înghite o lingură de sirop de muguri de brad. Înainte și după se dezinfectează gâtul cu câte un păhărel de pălincă...

Dârdâială
Se dă rapid peste cap un păhărel de pălincă, după care ne mai luăm niște haine pe noi. Dacă nu se schimbă nimic în bine, se mai servește un păhărel și mai punem niște lemne pe foc. Dacă nici așa nu se schimbă nimic, ne punem mai aproape de sobă și verificăm dacă pălinca nu e cumva expirată.

Osteneală și streche
Se servește un păhărel de pălincă și se ascultă niște muzică liniștitoare. Dacă senzația de agitație persistă, se mai ia un păhărel și se face o baie fierbinte și relaxantă. Dacă nici așa nu se schimbă nimic, se mai apelează la un păhărel și se merge la somn. Dacă nici așa nu trece, atunci se mai bagă un păhărel, se ia concediu de odihnă și se merge undeva departe în vacanță.

Tremurici
Se ține în mână un păhărel cu pălincă timp de 10 minute, fără să se bea. Dacă după cele 10 minute, păhărelul este gol sau spart, se reumple un alt păhărel și repetă procedeul. În momentul în care păhărelul rămâne cu ceva după cele 10 minute, acesta se pune jos și se pleacă repede spre casă.

Cheleală
Se bea un păhărel de pălincă și se inspectează oglinda. Dacă nu s-a schimbat nimic, se repetă procedeul, până când nu ne mai deranjează reflexia din oglindă.

Zece pași pentru o dimineață desăvârșită

1. Se ia una bucată freză și se flocăiește temeinic pe toată durata nopții, pentru a obține dimineața, acea senzație șoc în fața oglinzii.
2. Se strivește fața de pernă în repetate rânduri până capătă un suav aspect de buhăit matinal, cu contururi discrete de mahmureală.
3. Se ia una bucată țânțar și se pune să facă nenumărate liniuțe prin dreptul urechii, creând astfel cadrul începerii unui studiu meditativ asupra trecerii timpului.
4. Play-list-ul nopții va fi format din cvartetul canido-maidanezo-nomad ”hAu, Lună hAmară”, urmat de cunoscutul șlagăr felin ”Călduri mari” și de trupa alarmelor auto intitulate ”Tare, des și fără motiv”.
5. Este crucial să realizăm o sincronizare perfectă între pornirea alarmei de la ceas și momentul de dinaintea ațipirii.
6. Dacă, printr-un miracol, reușim să oprim alarma mult prea ușor, nu trebuie să ne panicăm, există o soluție de rezervă: primirea a minim trei apeluri, lungi, născute din formarea greșită a unui număr de către un anonim consecvent, matinal și insistent.
7. Oricine se poate ridica din pat odihnit, cu chef și elan, de aceea noi vom demonstra că se poate și fără.
8. Începutul de zi trebuie împăturit cu ospitalitatea și căldura unei ploi reci, dar torențiale.
9. Se vor realiza minim trei întoarceri la apartament, în pas ușor alergător, după câte ceva uitat, cum ar fi: umbrela, cheile de la mașină, umbrela.
10. Dacă suntem într-o reală criză de timp, putem opta pentru una din următoarele variante, la alegere: mașina nu pornește, avem pană sau visăm, cu nasul în cafea, că suntem în drum spre lucru.

Ghiciodă...

Brav simbol al slobozirii,
Semn distins de dărnicie,
Vrei la toți ce te-au aproape,
Să le lași o amintire.

Naștere după-ncordare,
Ce pustiu-nsuflețește,
Ne cam stingherești când altul,
Izolarea nu ne-o ferește.

Ca un bucium între dealuri,
Vreme mare tu vestești,
Ropot crunt de viitură,
Suflete neliniștești.

Urlet aspru de balaur,
Din ascunsa lui cavernă,
În văpaie se transformă,
De orice scânteie-xternă.

Vuiet blând, sau adiere,
Ca o caldă răsuflare,
Ori de câte ori ne cheamă,
Îi dăm mare ascultare.

Ca să-nchei această odă,
Cât mai clar și mai concis,
Vă invit să vă dați seama,
Despre ce tocmai am scris?

Gânduri rare

Sper să nu câștig la loto...
Sper ca măcar o dată în viață să fac râie...
Sper să-mi mai iasă măcar un furuncul...
De ce nu mă mai dor dinții?
Nu vreau să merg în concediu...
Nu vreau mărire...
Am prea mult timp liber de când lucrez, am nevastă și copii...
Sunt mult prea în formă...
N-am nici un defect...
Ceilalți n-au nici un defect...
Ce-aș mai elimina o piatră de la rinichi...
Mi-e poftă de un regim alimentar strict...
Cred că mi-a cerut prea puțin mecanicul...
De abia aștept mahmureala de mâine...
Ce bine mă înțeleg cu socrii...
Ce mă făceam dacă meșterul chiar știa ce face?
Toți vecinii mei sunt cumsecade...
Noroc că a furat de la mine...
Măcar în weekend să mă trezesc și eu mai devreme...
Ador plictiseala!
Prefer un om fără imaginație și încăpățânat într-un post de conducere...
Mi-e dor de-un coșmar...
Ce frumoasă e pata asta...
În sfârșit am coșuri pe față...
Parcă-i mai bine acum că nu mai văd așa de clar...
Vreau să nu știu ce să zic...

Eu de ce nu am rău de mașină...
Noroc cu acel cui că altfel nu făceam pană...

Femeia adevărată nu...

1. Femeia adevărată nu are suficienți pantofi!
2. Femeia adevărată nu are prea multe haine, ci prea puține dulapuri.
3. Femeia adevărată nu are celulită, ci doar i se șifonează pielea câteodată.
4. Femeia adevărată nu e preocupată de aspectul ei, ci doar e pasionată de estetică.
5. Femeia adevărată nu are nevoie de bărbați, dar îi plac animalele de companie.
6. Femeia adevărată nu e obsedată de curățenie, ci doar e curioasă de eficiența detergenților.
7. Femeia adevărată nu are părul scurt!
8. Femeia adevărată nu vorbește mai mult decât orice altă femeie.
9. Femeia adevărată nu bârfește, ci doar își face griji pentru ceilalți.
10. Femeia adevărată nu are păr pe picioare, ci părul îi ajunge la picioare.
11. Femeia adevărată nu se îngrașă, ci doar își face rezerve pentru mai târziu.
12. Femeia adevărată nu se teme de păianjeni, ci doar îi lasă pe bărbați să se simtă neînfricați.
13. Femeia adevărată nu adoră bijuteriile, doar o ajută să-i sclipească ochii.

Jurnal de după concediu - Partea IV: Hotărârea

Gata! Am tras suficient de timp pe ziua de azi. Nu-mi ajunge că de dimineață mă tot prefac că sunt ocupat? După atâtea ore de stat încep și eu să mă resimt. De la o anumită vârstă nu mai poți menține același ritm. Ajungi să obosești și dacă în jurul tău se lucrează mai intens.
Plecarea îmi e puțin îngreunată de privirea vigilentă a șefului meu, dar momentul prielnic se ivește și reușesc să mă scurg discret de pe scaun, făcându-mă nevăzut.
În schimb, cum ies din clădire sunt îmbrățișat, sufocant de strâns, de aerul verii. Nu-i bai că e mult de mers până la stația de tramvai, bine că nu e nici urmă de umbră până acolo. Măcar că asfaltul e moale.
Cumva ajung, ca să văd că peronul e plin de ofiliți din ăștia ca mine, fără pic de vlagă. Partea bună e că la capătul străzii începe să se contureze imaginea tremurândă a unui miraj de tramvai.
Două eternități și un sfârâit lung mai târziu, acesta oprește în stație. Ușa se deschide ca o oală sub presiune, eliberând un val de fierbințeală. Până să-mi dau seama că nu vreau să urc, cei din spate se opintesc și mă împing înăuntru. Terminația „vai” din „tramvai” n-a fost pusă acolo degeaba. Noroc cu mirosul dinăuntru, care îmi trage rapid două palme peste nas, să nu leșin de la căldură. Bineînțeles că toate geamurile sunt închise, nu cumva să se piardă din aerosoli.
Într-un moment de slăbiciune deplină, fac greșeala să deschid un geam. L-am ales pe cel mai mic și amărât. Nu-l crăp bine că aud din spate, strigătele suferinzilor de dureri la măsele, urechi și alte orificii: „Nu vezi dom'le că-i curent?”
În ovațiile privirilor încruntate, închid repede geamul, calmând astfel situația revoltătoare în care ne aflam cu toții.
Stând așa si transpirând, mă gândesc că la saună ar fi fost oricum mai scump. Nu termin bine gândul că se urcă în tramvai trei muncitori la maieu, care găsesc loc să se țină de bara de sus, cu amândouă mâinile, tocmai în dreptul meu.
Și cum stau eu acolo flancat din toate părțile, numai ce îmi fuge gândul la fizică. Încep să estimez cam câte din moleculele de aer, pe care le inspir fără pic de împotrivire, au ricoșat de pe acele șase supsuori, umezite ca de rouă.
Gândurile îmi sunt însă întrerupte de refuzul plămânilor de a mai accepta aer, însoțit de încețoșarea privirii și de înlăcrimarea subită a nărilor. Toată această splendidă împreunare de simțuri, mă face să rup liniștea și să-i întreb pe distinșii mei însoțitori dacă vor coborî la prima. Naiva mea speranță e imediat trântită cu picioarele de pământ și pusă la punct de răspunsul lor hotărât, cum că merg până la ultima stație.
Așa stând lucrurile, brusc îmi piere cheful de a mai merge cu tramvaiul. Mai mult, simt cum gândurile încep să mă trădeze pentru că regretă, ceea ce n-am crezut vreodată că o să regrete, și anume că am plecat de la birou. Dar, ce să fac, că doar n-o să dau vina pe ele săracele, că și ele suferă, ca și mine de atâta zăpușală.
Gata, de mâine încep să merg cu bicicleta!

Accidentul

Relatarea biciclistei
Vai tu, să vezi ce-am pățit dimineață! Mă hotărâsem să merg cu bicicleta la lucru că era cald și vroiam să mă îmbrac cu rochița aia verde floral de mi se asortează de minune cu sandalele și cu cadrul de la bicicletă. Ei, și cum veneam eu frumos pe pista de bicicliști... Apropo, era să uit, am văzut la mall o poșetă superbă, pe care trebuie să o vezi. Sunt sigură că o să-ți placă. E din piele întoarsă, cu franjuri pe la cusături, dar e de firmă, dacă mă-nțelegi... Și chiar lângă am găsit o eșarfă așa de finuță că nu am putut să nu o cumpăr. Nu aveam nevoie de ea, că doar îi vară, știi ce zic? Dar nu m-am putut abține, că era superbă... Na, în fine, și să vezi ce era să se întâmple... Cum mergeam către lucru, știi că e trecerea aia de pietoni chiar de lângă firmă aia unde lucrează tipa aia de o duce unu în fiecare dimineață cu BMW-ul ăla negru... Vai ce mi-ar plăcea să fiu dusă și eu la lucru cu o astfel de mașină! Și, să vezi, când ajung pe trecere, dintr-o dată apare din stânga o mașină și mă lovește de cad jos de pe bicicletă. Da, tu! Îți poți imagina? M-a lovit! Și, să vezi, cum am căzut pe-o parte, mi s-a zgâriat rochița în dreptul șoldului. Am crezut că leșin când am văzut. Și n-am purtat-o decât o dată! Vai, am început să plâng. A venit repede un tip să mă ajute să mă ridic, cred că era șoferul, dar nu sunt sigură, că nu îmi revenisem. A, nu, n-am pățit nimic, că doar m-a împins puțin și m-am dezechilibrat. Să fi văzut, tu, câtă lume s-a strâns în jur. Și au început să se certe între ei. Nu prea am fost atentă despre ce era vorba. Parcă vorbeau de ceva semne de circulație, oricum nu mă pricep eu la dinalea, așa că n-am prea ascultat. Mie tot la rochiță mi-era gândul...

Relatarea șoferului
Numai ce parchez mașina la lucru că îmi dau seama că mi-am uitat telefonul acasă. Întorc mașina și dau să fug înapoi acasă, când să vezi ce pățesc? Știi că lângă parcare e un bumper din ăla înalt de numai cu 5 la oră poți merge. Cred că-i ceva trecere de pietoni pe acolo, sau ceva... Ei, ajung la bumper și o iau încet, că numai ce-am schimbat telescoapele. Trec cu partea din față și pornesc subwoofer-ul, dar așa tare, că altfel nu mă trezesc. Cum trec și cu roțile din spate peste bumper, chiar înainte s-o calc, așa de-adevăratelea, dintr-o dată îmi sare în față o biciclistă. Bă, și trag o frână, din aia, de-mi intră ABS-ul, și, să vezi! Nici măcar n-am atins-o, când o văd pe asta de pe bicicletă că îmi cade lată în fața mașinii. Când am văzut cum s-a aruncat pe jos, am sărit repede din mașină să văd dacă nu mi-a zgâriat cumva bara, din cădere. Normal că a zgâriat-o, dar n-am putut să-i zic vreo două, că imediat au sărit niște gură cască cu faze de genul: „că de ce nu mă uit la indicatoare?”, „că de ce nu am mers m-ai încet pe acolo?”, „că de ce nu m-am asigurat că nu vin pietoni s-au bicicliști pe trecere?”. Bă, ce m-am enervat atunci. Dar, degeaba le-am zis că eu eram oprit la trecere, când biciclista mi-a sărit în față, și că n-am avut cu cine discuta. Bă, așa oameni suciți n-ai mai văzut! Bineînțeles că tipa s-a și apucat de plâns ca să-i sară ăştia din jur în apărare. Îți dai seama?

Un martor șofer
Deci, fii atent! Tocmai am lăsat un client și mă întorceam la parcarea noastră de taximetre. Și cum mă întorceam, numai ce văd că o biciclistă vine în plină viteză înspre trecerea de pietoni. Deci, venea super-tare, că chiar mă gândeam ce nebuni pot fi bicicliștii ăștia câteodată, și, în primul rând, și inconștienți. Și în dreptul trecerii era o mașină, ce venea super-încet. În momentul în care mașina era pe trecerea de pietoni, dintr-o dată biciclista se bagă în plină viteză în fața mașinii. Deci, îți spun, deja vedeam biciclista călcată. Dar, omul a oprit instant. Ce prezență de spirit, dom'le! Deci a avut reflex, nu glumă! Acuma, nu-s foarte sigur, căci n-am văzut prea bine, dar, ori tipa s-a speriat și a căzut de pe bicicletă, ori de la viteză o fi dat în vreo groapă și s-a dezechilibrat, ori n-avea frâne și a pus piciorul pe jos să încetinească și s-a îmburdat cu tot cu bicicletă. Cert e că tipa și-a găsit tocmai atunci să cadă. Deci, se poate s-o fi șters șoferul puțin cu bara, dar n-are cum că doar eram acolo și aș fi văzut. Dar, la ce viteză avea, mă și mir că a ajuns întreagă până acolo. Deci, în primul rând, biciclista trebuia să se dea jos de pe bicicletă pe trecerea de pietoni, căci așa zice legea. Normal, căci dacă-ți sare în față, tu ca șofer n-ai ce să mai faci. Căci doar n-o să mergi cu 10 la oră pe fiecare trecere de pietoni, ca să poți feri câte un nebun dintr-ăsta. Deci, mă-nțelegi?

Un martor biciclist
Man, wait till you hear this! Mergeam spre work pe bike, când all of a sudden, cel mai incredible thing happened. Man, a fost insane! În fața mea era o tipă ce mergea și ea chill pe bicicletă, când, o mașină appears from nowhere. Man, a spulberat-o! I was like... what just happened? Nu mi-a venit să cred! That could have been me, noroc că nu mă grăbeam la job. Luckily, tipa s-a ridicat și a fost destul de cool, până când a început dude-ul ăsta de la volan să urle. What the hell? Adică după ce că merge ca un descreierat pe șosea și izbește un biciclist pe trecere, mai are și tupeul să zică că n-a fost his fault. Am sărit la el și i-am zis: ”Băi, dude, relax, first of all, trebuia să te oprești la trecere!” El zice că a fost oprit și că tipa a intrat în el cu bicicleta. Wait, what? Cum să zică așa ceva când eu am fost martor? I saw the whole thing! Man, atunci I got really pissed off! Și nu eram singurul, eram o grămadă care am văzut ce s-a întâmplat, dar driver-ul o ținea pe a lui și nu recunoștea-n ruptul capului ca e vina lui. Can you imagine? După ce am văzut că era pointless, m-am luat și m-am dus și i-am lăsat să se certe în continuare. Man, really, cu unii oameni chiar nu te poți înțelege! Parcă nu vorbesc aceeași limbă.

Bărbatul adevărat nu...

1. Bărbatul adevărat nu greșește, ci doar verifică vigilența celorlalți.
2. Bărbatul adevărat nu cunoaște durere, ci doar exersează mimica suferinței.
3. Bărbatul adevărat nu are glande lacrimare, ci doar îi transpiră ochii câteodată.
4. Bărbatul adevărat nu pierde niciodată, ci doar îi lasă pe ceilalți să câștige.
5. Bărbatul adevărat nu uită, ci refuză doar să-și amintească pe moment.
6. Bărbatul adevărat nu se îmbolnavește, ci doar refuză să se ridice din pat.
7. Bărbatul adevărat nu obosește, ci doar se oprește să admire împrejurimile.
8. Bărbatul adevărat nu se împiedică, ci doar își testează echilibrul.
9. Bărbatul adevărat nu are șef, ci doar subalterni mai bine plătiți.
10. Bărbatul adevărat nu minte, ci face afirmații cu o probabilitate mică de adevăr.
11. Bărbatul adevărat nu își dă cu presupusul, ci doar speculează un adevăr absolut improbabil.
12. Bărbatul adevărat nu face reproșuri, ci doar încearcă să întărească caracterul celorlalți.
13. Bărbatul adevărat nu e superstițios, ci doar anticipează și evită evenimentele neplăcute.
14. Bărbatul adevărat nu cere ajutor, ci doar le dă celorlalți ocazia să se simtă folositori.
15. Bărbatul adevărat nu se panichează, ci doar își ridică nivelul de adrenalină din sânge.

Reproșuri

Mă întreb care ar fi cea mai potrivită reacție pe care ar putea s-o aibă o persoană atunci când i se face un reproș. N-aș putea spune că sunt străin la felul în care se simte să ți se facă un reproș. Cu toții am avut parte de așa ceva. Știm că acest reproș se naște dintr-un sentiment neplăcut și știm că poate cauza o senzație neplăcută, mai ales în cazul în care suntem ținta lui. Desigur, asta nu e o regulă, dar de cele mai multe ori cam asta se întâmplă. De la o persoană la alta, reacția la reproșuri diferă. Sunt persoane mai sensibile, altele mai puțin, cert este că aproape niciunul din noi nu e complet imun la așa ceva. Cu toții avem mecanisme de apărare la reproșuri, pe care ni le rafinăm dealungul vieții și învățăm să ni le adaptăm în funcție de situație. Într-un fel reacționăm la o vârstă fragedă, comparativ cu o vârstă mai înaintată. Reacția noastră diferă atunci când suntem în familie, sau între prieteni, sau între străini. Depinde foarte mult și de starea noastră interioară, de pildă, dacă suntem agitați, sau calmi, speriați sau stăpâni pe situație, obosiți sau odihniți. Privind toate aceste situații, am putea face un clasament în care am putea premia cea mai reușită reacție pe care am avut-o. Acea reacție de care ne amintim cu plăcere și pe care am putea să o repetăm fără să avem mustrări. La celălalt capăt al clasamentului ar fi cea mai nepotrivită reacție, de care ne e rușine și pe care nu am vrea să o mai repetăm. Putem să vedem lucrul ăsta ca pe un exercițiu de auto-cunoaștere sau auto-analiză. Oare care e reacția de care suntem cel mai mândri? O fi acea situație în care am fost stăpâni pe situație și am reușit să o întoarcem în favoarea noastră, sau atunci când am contraatacat foarte prompt, sau atunci când am realizat că făceam, întradevăr, ceva greșit? Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu foarte multe experiențe ce s-ar încadra în ultimul exemplu. Nu ne simțim confortabil atunci când ni se spune că am făcut o greșeală. Părerea noastră despre propria noastră persoană e, în general, destul de bună, ori atunci când suntem contraziși de cineva din exterior, e normal să fim cel puțin surprinși, dacă nu chiar revoltați dea dreptul.

Senzația asta trebuie să fie una învățată. De la o vârstă foarte fragedă ni se spune ce să facem și ce nu, iar dacă facem ceva ce nu e îngăduit, ni se face foarte clar cunoscut, într-o formă sau în altă, că nu e bine. S-ar putea spune că învățăm de mici că un reproș e însoțit de acea senzație neplăcută de vinovăție. Procesul ăsta se numește educație și cu toții suntem de acord că e o necesitate. Cumva nu pot să nu mă întreb dacă metoda de educație bazată de pedeapsă și răsplată e cea mai potrivită metodă?

Trebuie să-l faci pe copil conștient că anumite lucruri nu îi sunt permise, dar ce metodă ai putea aplica atunci când copilul nu e capabil să te înțeleagă? Dacă îl pedepsești nu e bine. Dacă nu îl pedepsești iar nu e bine. Dacă încerci să-i explici pe înțelesul lui că nu îți place ceea ce a făcut, riști să nu înțeleagă gravitatea situației. Copilul o să învețe cu voia părinților sau fără voia lor, că atunci când cineva e supărat pe altcineva, trebuie să-i facă un reproș sub diverse forme, și că atunci când cineva greșește, altcineva îl va face să se simtă prost.

Oare cum s-ar schimba relațiile dintre noi dacă reproșurile n-ar mai fi văzute ca mustrări, ci ca observații constructive?

Oare cum am privi o persoană care ne face un reproș atunci când noi am primi acel reproș ca pe o șansă să învățăm ceva nou despre noi?

Oare cum ar arăta formularea reproșului dacă am ști că scopul lui e să-l ajute pe cel ce e ținta reproșului?

Cei mai mulți dintre noi aruncăm cu reproșuri în stânga și-n dreapta, câteodată fără să ne dăm seama. Lucru ăsta nu e neapărat rău, pentru că reușim în felul ăsta să îi facem pe cei din jurul nostru să ne înțeleagă mai bine. Îi facem să înțeleagă ce nu ne place. Problema e că aceste reproșuri vin cu o conotație negativă, iar asta îl face pe cel ce primește reproșul să se simtă atacat într-un fel. Dacă ne simțim atacați vom reacționa, în funcție de situație, mai mult sau mai puțin conștient de consecințele acelei reacții.
E un fel de cerc vicios în care se pare că ne învârtim, în care, pe de o parte nu ne putem abține de la a face reproșuri celorlalți, iar, pe de altă parte nu ne dăm seama că putem face foarte mult rău și prin simpla noastră reacție-reflax la un reproș primit. Din cercul ăsta vicios cred că se poate ieși doar prin educație, fie ea sub formă de auto-disciplină, ori o preluare de la acei ce stăpânesc mai bine modul de a transmite și de a percepe un reproș. Dar primul pas este conștientizarea și recunoașterea acestei probleme.

Explicaţii

1. Ce este o explicaţie?
Înşiruire de argumente ce urmează imediat conştientizării că tocmai ai spus ceva complet greşit.
2. Ce este greşit?
Punctul de vedere al celor ce simt nevoia să îţi pună întrebări.
3. Ce este o întrebare?
Metodă foarte eficientă de a întrerupe şi, simultam, irita o persoană anagajată într-un monolog.
4. Ce este un monolog?
O modalitate splendidă în care un individ îşi poate petrece timpul în compania propriei sale voci superbe şi împreună cu ideile sale pline de originalitate.
5. Ce este originalitatea?
Capacitatea de a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte.
6. Ce este cuvântul?
O garanţie pe care o poţi oferi verbal pentru a creşte credibilitatea unei promisiuni pe care nu intenţionezi să o respecţi.
7. Ce este respectul?
Capacitatea de a ascunde ceea ce gândeşti cu adevărat, în spatele politeţii.
8. Ce este politeţea?
Cea mai avansată formă de slăbiciune pe care o poate afişa un individ fără personalitate.
9. Ce este personalitatea?
Trăsătura pe care dăm vina atunci când nu ne place înfăţişarea unui individ.
10. Ce este un individ?
O formulare care ne permite să facem o referire la o persoană al cărui nume ne e lene să ni-l amintim.
11. Ce este o amintire?
Modalitate foarte practică de a viziona diverse lucruri în lipsa unui PC sau a unui televizor.
12. Ce este un televizor?
Unealtă vitală fără de care nu ar fi posibilă procrastinaţia.
13. Ce este procrastinaţia?
Formă de auto-control folosită cu succes în evitarea acelor porniri interioare de a ne face utili.
14. Ce este util?
Tot ceea ce un individ consideră plăcut, în timp ce cei din jurul lui consideră că e o pierdere de vreme şi viceversa.
15. Ce este viceversa?
Confuzia creată atunci când direcţia exprimată verbal diferă de cea gesticulată.
16. Ce este un gest?
Cea mai simplă metodă de a mima că îţi pasă de cei din jur.
17. Ce este împrejurul?
Evitarea atingerii răspunsului aşteptat prin urmarea unei succesiuni de idei ocolitoare sub forma unei explicaţii.
 18. Ce este o explicaţie?
Vezi punctul 1.

O lume paralelă

Să ne imaginăm pentru o clipă că am putea să ne transportăm într-o altă dimensiune ca și simpli observatori. Să ne închipuim că ajungem într-o lume foarte asemănătoare cu a noastră, în care oamenii sunt la fel ca și noi, orașele sunt identice, limba e aceeași și așa mai departe. Singurul lucru care îi face aparte de noi e un obicei ciudat pe care îl au locuitorii acestei lumi paralele. E un obicei așa de larg răspândit în rândul oamenilor acestei lumi, încât e considerat o stare de normalitate.
Acest obicei se rezumă la încercarea de a-și scurta viața prin diverse mijloace. Nu vorbim de o epidemie de sinucideri, pentru că acest act este condamnat și în acestă lume. E vorba de obișnuința de a face o mulțime de lucruri mărunte, dar care le vătămează sănătatea într-un mod foarte discret, ori indirect. Luat separat fiecare astfel de lucru în parte, nu pare a fi dăunător, dar, rezultatul cumulat e unul ce nu se poate ignora. Per total, viața lor se scurtează considerabil ca urmare a acestui obicei ciudat.
Acești oameni nu sunt nici sinucigași, nici masochiști. Sunt oameni ca noi, cărora le place viața, le place să se bucure de ea, și, culmea, îți doresc să fie sănătoși și să trăiască cât mai mult. Singura deosebire față de noi e că au acest obicei ce le face rău.
Fiind capabili, ca și noi să deosebească binele de rău, cum pot fi așa de ignoranți în fața acestui pericol? Răspunsul e simplu. Din cauză că au crescut cu acest obicei de foarte multe generații, acesta a intrat în normalitate. Ba mai mult, a căpătat rangul de necesitate. Dacă se descoperă o comunitate izolată că nu a adoptat acest obicei se fac eforturi mari pentru a convinge comunitatea să accepte cît mai repede acest obicei.
Există instituții special create ca să aibă grijă ca acest obicei să fie înțeles și însușit de la cele mai fragede vârste. Se scriu nenumărate cărți care prezintă avantajele păstrării acestui obicei înrădăcinat și avertizează asupra pericolelor renunțării la el. Cei care, din diverse motive, se depărtează de acest obicei, sunt foarte prompt atenționați și ajutați să revină pe calea normală. Chiar dacă această cale nu le face bine. Se dau o mulțime de sfaturi cu privire la cum se poate personaliza acest obicei la nivel de individ, astfel încât să fie cât mai repede acceptat.
Desigur că, o dată cu trecerea timpului, s-a observat o deteriorare a sănătății generale a populației. Din acest motiv s-au creat o serie de instituții a căror menire era să îmbunătățească și să mențină sănătatea oamenilor, fără a altera acel obicei vătămător. O energie enormă s-a concentrat pe studierea și tratarea simptomelor care apăreau datorită obiceiului păcătos. Din păcate, toate cercetările se fereau să caute corelații între obiceiul străvechi și problemele actuale. Evitarea asta nu era datorită unei frici de a schimba orânduirea de până atunci, ci din simplă ignoranță. Oamenii nu puteau concepe că unul din pilonii societății pe care au construit-o dealungul timpului le e dăunător.
Pe măsură ce avansa menținerea sub control a simptomelor, în paralel se realizau progrese și în perfecționarea elementelor nocive ale obiceiului străvechi. Cei care erau implicați în asta nu erau oameni răi. Motivația lor era că acest obicei trebuia actualizat. Erau convinși că ceea ce fac e pentru binele tuturor. Într-un fel, obiceiul vechi căpăta o față nouă. Ținea pasul cu timpul intrând într-un fel de competiție neintenționată cu lupta pentru sănătate. Astfel se menținea un echilibru între metodele de a lungi viața și cele care o scurtau.
Această competiție nu era una evidentă pentru cei ce trăiesc în această lume paralelă. Ei nu sunt conștienți de cele două tabere. Nici cei care fac parte din aceste tabere nu sunt conștienți că lucrează împotriva celorlalți. Ei văd doar efectele răului, dar nu fac legătura între obicei și suferința cauzată de acesta.
Ca și observator, vezi și înțelegi tot ce se întâmplă în această lume. Vezi direcția greșită în care această lume a luat-o, dar nu poți să intervii. Tot ce poți să faci e să speri că, la un moment dat, se va naște o suspiciunea cu privire la efectele acestui obicei și că acea suspiciune va avea suficienți adepți pentru a crea o masă critică ce va duce la schimbare. Dar, până ca aceasta să apară nu poți decât să privești și să îi compătimești.

Ce găsesc femeile la bărbați?

E foarte ușor de răspuns la întrebarea: de ce sunt atrași bărbații de femei? Păi, femeile sunt mult mai frumoase, mai înțelegătoare, mai grijulii, mai liniștite, mai curate, mai atente, și tot așa, decât bărbații. Cum să nu-ți placă de ele?
Dar, de ce sunt atrase femeile de bărbați? Asta e o întrebare la care, de obicei, nu nimerim răspunsul din prima. Pe de o parte pentru că habar nu avem, pe de altă parte pentru că suntem prea fixați pe propria noastră persoană. Noi bărbații avem, în general, o părere foarte bună despre noi înșine. În mintea noastră cultivăm ideea că avem noi acolo ceva aparte, care ne scoate în evidență făță de ceilalți și ne face deosebit de atragători în fața sexului opus. Din păcate, de cele mai multe ori, impresia noastră e complet nerealistă. În realitate suntem mult mai asemănători între noi decât ne place să credem.
Cu siguranță nu sunt atrase de aspectul bărbaților. Mă doare când spun asta, sincer, dar hai să recunoaștem, noi bărbații suntem urâți. Dacă v-ați uitat atent în oglindă recent, cu siguranță că știți la ce mă refer. Chiar dacă chipul bărbatului nu e extrem de respingător, crește păr pe el, și asta e suficient. Dacă ne referim la trupul bărbatului, putem din start să eliminăm imaginea idilică proiectată de mass-media, despre acel bărbat cu spate frumos, brațe puternice și abdomen plat. Hai să fim serioși, dacă femeile ar fi atrase doar de așa ceva, rasa umană ar fi dispărut de mult. Câți astfel de bărbați ați întâlnit voi până acum? Majoritatea covârșitoare a bărbaților e compusă din indivizi mai mult sau mai puțin disproporționați, de cele mai multe ori cu burtă și păroși, dar nu acolo unde trebuie. Să zicem că ar fi, unul sau doi din ei mai atletici, dar, de cele mai multe ori, fie miros a transpirație, fie dacă cască gura îți vine să fugi.
Citeam undeva cum că femeile ar fi atrase de bărbații care le oferă senzația de siguranță. Ei, astea sunt povești. Dacă vorbim despre accidente auto grave, infracționalitate, războaie, etc. vinovați se fac tot bărbații. Cred că nivelul de siguranță crește doar pe măsură ce te îndepărtezi de ei.
Poate că sunt atrase de bogăție. Asta ar explica doar situațiile în care bărbatul e extrem de bogat. Ce facem, în schimb, cu restul? Ce bogăție pot ele să găsească la noi ăștia mai amărâți? Mai mult, sunt foarte multe cazuri în care fie femeia câștigă la fel sau chiar mai mult decât bărbatul. Ori în situația asta, teoria, cum că averea le-ar atrage, nu stă în picioare.
Eu cred că felul în care gândim le atrage. Când spun asta nu mă refer la intelectul ridicat pe care-l avem sau la maturitatea de care dăm dovadă. În primul rând, intelectul nostru nu-i așa de ridicat precum credem, iar în al doilea rând toți suntem extrem de copilăroși. Din perspectiva noastră, tot ceea ce se petrece în viața nu e decât o joacă. Ne dăm cu trotineta, bicicleta, motocicleta sau mașina. Ne jucăm, sau ne uităm la alții cum se joacă. Ne facem că lucrăm, când, de fapt, tot la joacă ne e mintea. Dacă nu putem, sau nu avem voie, să facem ce vrem (adică să ne jucăm), ne bosumflăm.
De ce s-ar lega la cap o femeie cu așa ceva, vă întrebați? Păi simplu, un astfel de copil mare e ușor de controlat. Trebuie doar să-i promiți că-l lași la joacă, dacă mai întâi face ce-i ceri.
Ideea e că femeile fie nu pot, fie nu vor să facă anumite lucruri, iar din cauza asta au nevoie de niște executanți. Ei, aici intrăm noi bărbații în scenă. Din cele mai vechi timpuri, femeile au avut nevoie de cineva care să vâneze pentru ele, să le contruiască adăpost, să le țină departe de pericole, etc. Toate treburile astea erau făcute de bărbați, pentru că femeile au știut de la început cum să ne manipuleze. Ei, o dată cu trecerea timpului, acest control s-a rafinat, astfel că, în zilele noastre nici nu-l mai simțim. Ni se pare că totul e normal. Adică, e normal să nu mergem la o bere cu amicii, sau să nu ieșim la un meci, sau să nu facem liniuțe cu noua achiziție, pentru că, se pare că e altceva mai bun de făcut.
Dacă acel ”altceva mai bun de făcut” e ceva ce nu ne place să facem, cum ar fi mersul la cumpărături, făcutul curățeniei, reparatul chestiilor de pe acasă, mersul la serviciu, atunci e clar că e vorba de un control din umbră.
A ne opune unui astfel de control e zadarnic pentru că ne e, de mici copii, însămânțat în mintea noastră. Astfel că atunci când ajungem la o vârstă propice pentru a fi controlat, acceptăm asta bucuros. Chiar ne dorim asta. Chiar cheltuim enorm de multă energie și bani pentru a ne face clară intenția că vrem să devenim execuntanți. Încercăm din răsputeri să arătăm cât de buni executanți am putea fi și îi privim cu admirație pe cei ce au reușit să se lase conduși înaintea noastră.
Ca și concluzie, eu cred că femeile sunt atrase doar de naivitatea bărbaților. Cu cât suntem mai visători, copilăroși sau naivi, cu atât devenim mai irezistibili în ochii femeilor.

Dorința

Vreau tot!
Vreau să mă joc!
Vreau să cresc!
Vreau să fiu ca ceilalți!
Vreau să fiu frumos!
Vreau să fiu dorit!
Vreau să fiu acceptat!
Vreau să fiu apreciat!
Vreau să fiu independent!
Vreau să mă dezvolt!
Vreau să fiu expert!
Vreau să îi învăț pe ceilalți!
Vreau să-i văd cum cresc!
Vreau să mă asculte!
Vreau să aibă grijă!
Vreau să fie sănătoși!
Vreau să-i văd mai des!
Vreau să fiu mai tânăr!
Vreau să nu am atâtea regrete!
Vreau să pot da timpul înapoi!
Vreau să nu fiu singur!
Vreau doar încă o clipă...

Problemele obișnuite

Cu toții avem probleme. Fie că ele sunt mari, mărunte, trecătoare, recurente, etc, cu toții ne lovim de ele la un moment dat. Dintre toate acestea, există o categorie de probleme care mă fascinează. E vorba de acele probleme care ne deranjează de ani de zile. Acele probleme vechi, care au crescut odată cu noi. Acele probleme cu  care suntem obișnuiți, despre care ne plângem, dar pe care nu am încercat să le rezolvăm niciodată cu adevărat. Acele probleme care se pot rezolva, dar nu am făcut asta, fie din comoditate, fie din dezinteres, fie dintr-o obișnuită masochistă de a avea în permanență ceva de care să ne putem plânge.
Aceste probleme au un efect interesant asupra noastră, prin faptul că par a fi un rău necesar, dar un rău care ne face bine, într-un fel, dar pe alte planuri. Nu vorbesc acum de acele probleme care întăresc caracterul, sau stimulează intelectul, sau pun la incercare optimismul.
Mă refer la acele probleme care ne trag înapoi, dar despre care putem vorbi deschis cu ceilalți. Acele probleme care ne oferă un colac de salvare într-o discuție în care apare un moment de liniște stânjenitoare. Acele probleme pe care ținem morțiș să le împărtășim unora, nu neapărat pentru că vrem ajutorul sau sfatul lor, ci pentru că vrem să ne raportăm față de ei. Vrem să vedem dacă avem în comun aceeași problemă. Cu siguranță că nu facem asta întotdeauna conștient, dar ne apropiem parcă mai mult de cei din jurul nostru care par să aibă nu doar interese comune, dar și probleme comune.
E un fel de solidaritate pasivă, în care ne căutăm unii pe alții după felul în care abordăm o problemă. Dacă îmi ocup tot timpul și energia plângându-mă de o problemă, voi găsi mai multă înțelegere de la cineva care face la fel ca mine, decât de la altcineva, care își canalizează toată activitatea înspre rezolvarea problemei. Găsirea unor astfel de asemănări, reprezintă mult așteptata confirmare că această alegere, de a nu face nimic în privința problemei e, de fapt, o soluție. Mai mult, asta ne arată ca aceeași soluție e folosită și de alții, lucru care ne întărește convingerea în alegerea făcută.
Prin faptul că tindem să ne apropiem de cei ce se complac cu o problemă, fără să vrem, ne depărtăm de cei ce ne-ar putea ajuta să trecem peste acea problemă. Ajungem să formăm un fel de comunitate închegată doar de un fel de inactivitate sau lipsă de inițiativă. Această comunitate, ne poate oferi înțelegere, senzația de apartenență, compasiune, dar nu va putea oferi nicioadată o soluție. A rezolva problema, înseamnă ieșirea din grup. Poate teama de a pierde acest sprijin de la cei aflați în aceeași situație ne influențează într-o oarecare măsură decizia de a nu face nimic pentru îndreptarea problemei. Ne mai având acel liant comun, putem fi îndepărtați de grup, iar asta căutăm să evităm.
Indiferent cât de diferiți, unul de celălalt, suntem în cadrul grupului, fiind, fie mai mult sau mai puțin egoiști, nepăsători față de ceilalți, concentrați pe propria persoană, știm că avem ceva care ne unește. Asta ne dă acea siguranță că vom fi întotdeauna înțeleși și acceptați de oricine e dispus să ne asculte. Iar asta se întâmplă indiferent dacă noi avem sau nu energia și răbdarea de a-i asculta pe alții.
Cu siguranță, această acceptare a situației e un defect pe care îl avem, dar felul în care reușim să trăim cu el e remarcabil. Simpla conștientizare că avem o problemă, care poate, sau nu, să fie rezolvată, ne face să ne apropiem unii de alții. Această reacție transformă defectul într-o trăsătură benefică, într-un sprijin moral de neprețuit.
Chiar dacă nu avem tăria de a ține piept oricărei probleme, găsim metode de a accepta problema și, mai mult, de a o transforma într-o sursă de compasiune, din care, cine poate ști, se poate naște chiar rezolvarea...

Jurnal de după concediu - Partea III: Sacrificiul

Tocmai mă bucuram de nişte clipe frumoase alături de prietenul meu cel mai bun, somnul, când dimineaţa se trezeşte să mă scuture de pleoape. Deschid ochii şi mă uit la ceas. E mult prea devreme.

Mă grăbesc să revin la somn, ca să nu-l fac să aştepte, că ar fi păcat să-l văd că se supără şi pleacă. Chiar înainte să ajung la el, dau peste senzaţia de strănut. Asta, în loc să-şi vadă de treabă, se apropie, mă cuprinde drăgăstos şi, gâdilindu-mă la nas, îmi şopteşte: "Cântăm?".

Mă las dus de val şi încep o suită de strănuturi pasionale și cutremurător de sănătoase. Întotdeauna am fost mândru de asta şi nu mă privez de astfel de porniri artistice, mai ales că dormitorul are o acustică aşa de bună.

În ciuda ieşirii mele neaşteptate, somnul e încă acolo, dar pare vizibil deranjat şi puţin speriat. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de vise şi reuşesc. Încet, încet, lucrurile se aşează, iar gândurile încep să alunece cu calm din nou pe panta visării. Totul merge atât de bine, somnul pare mai energic, semn că-şi revine, când, de data asta, senzaţia de mers la baie mă-nghionteşte, întreabându-mă: "Dansăm?"

Mă uit la somn rugător, iar el, înţelegător, îşi ia rămas bun: "Măi, uite, nu mai pot sta că am ceva treabă. Ne vedem altă dată!"

Mă ridic cu greu şi dau să mă îndrept spre baie, fără să bănuiesc că sunt urmărit îndeaproape. E un complot în spatele căreia se află întreaga reţea de mobilă din încăpere. Pe furiş şi sub protecţia întunericului, toate colţurile ascuţite de mobilă se apropie de mine, privindu-mă cu nespusă ură.

Aproape ajung la uşa dormitorului, când, deodată îmi sare în faţă un colţ de comodă. Dau să mă feresc, dar îmi anticipează mişcarea. Dau să-ncetinesc, dar e prea târziu, nu mă mai pot opri. Pun mâinile la ochi şi aştept deznodământul tragic, în timp ce colţul de comodă se năpusteşte fulgerător spre mine.

Chiar când pierdusem orice speranţă, în ultimul moment, degetul mic de la picior, sare în faţă şi, cu pieptul scos şi fără să clipească, barează lovitura. Sunt salvat.

Bucuria mi se şterge, însă, repede de pe chip, amintindu-mi de salvator, care, într-un gest eroic, s-a jertfit pentru mine.

Îl caut cu privirea şi îl găsesc, jos, rănit grav şi în convulsii. Mă aştepta. Mă doare să-l văd aşa neputincios şi în suferinţă. Încă puţin şi puteam fi eu în locul lui. Îmi dau lacrimile, nu mă mai pot controla. Ca ultim act de deznădejde, apelez la sfinţi, zeităţi şi diverse organe, în speranţa că-i vor ameliora starea...

Va urma...

Jurnal de după concediu - Partea II: Meciul

Bună ziua doamnelor şi domnilor!
Ne reîntâlnim pentru a urmări o nouă confruntare între doi compioni la tras pe fund viteză, dimineaţa. În partea dreaptă a patului, răsfirat pe două treimi din el, acoperit parţial de plapumă, se află primul sportiv în şort negru şi tricou albastru. În colţul stâng al patului, înfăşurată în plapumă şi acoperită de o pătură suplimentară, găsim sportiva, în echipament de iarnă... grea, compus din: maieu, tricou, cămaşa de corp, pijama roz, de lână, vestă şi şosete pluşate.
Cei doi sportivi se pregătesc să intre în joc cu un moment de reculegere ce durează deja de câteva ore, bune.
Sunetul gongului, sub forma alarmei de la ceas, marchează începutul primei reprize.
Jucătorul în tricou albastru se pune în poziţie de aşteptare, trăgând discret plapuma peste urechea expusă la sunetul neplăcut al alarmei. Jucătoarea preaia iniţiativa, ascunzându-se complet sub plapumă şi perne. Urmează un moment de tatonare, care dureză până în minutul 2, în care nu se schiţează nici un gest, aşteptându-se reciproc, mişcarea adversarului. În tot acest timp, alarma răsună în continuare, neafectată de această tactică competitivă.
Dintr-o dată, jucătoarea atacă cu un mornăit, placat cu iuţeală, din partea adversă, de un căscat lung, însoţit de un văietat vigilent. Neintimidată, sportiva ripostează cu o foire bruscă, din picior, fără să îl scoată de sub plapumă, în ofsaid. Jucătorul, angajat încă, în acel căscat spectaculos, schimbă subit tactica, plasând, foarte precis, un plescăit regulamentar.
Jocul continuă până în minutul 3, când, într-un moment de neatenţie, sportiva se hotărăşte să oprească alarma, ieşind, astfel, în afară terenului.
Prima repriză se încheie, cu scorul de 1 la 0 pentru echipa în tricou albastru. Vom reveni după pauză...

Jurnal de după concediu - Partea I: Dimineaţa

Ora 6:59
Ploapele îmi sunt lipite, dar reuşesc, cu greu, să deschid ochii. E întuneric şi linişte. Cred că mai am o oră-două de somn până sună ceasul. Mă întorc pe partea cealaltă. Somnul mă cuprinde cu blândeţe, însoţindu-mă în lumea plăcută a viselor.

Ora 7:00
Sunt pe o plajă, la umbra unui palmier şi sorbesc cu poftă dintr-o jumătate nucă de cocos. Valurile înspumate mângâie nisipul auriu. Aud un pescăruş în depărtare. E frumos aici. Pescăruşul se apropie şi începe să ţipe din ce în ce mai tare. Mă întorc, dar nu-l văd nicăieri. Zgomotul devine neplăcut şi parcă nenatural de regulat. Devin agitat. Sunetul e acum asurzitor. Urăsc pescăruşii...

Ora 7:01
Opresc alarma de la ceas. Dau plapuma la o parte şi mă ridic din pat. E frig în cameră.

Ora 7:02
Dau să aprind lumina, dar, imediat ce apăs pe întrerupător, aud din direcţia patului, un mormăit, urmat de o foială. Sting lumina. Mormăitul şi foiala dispar. Aprind din nou lumina şi din nou aud acel mormăit urmat de foială. Cred că-i de la întrerupător, trebuie să-l schimb...

Ora 7:10
Lumina din baie e rece şi mult prea puternică.
Dau drumul la apă caldă, vine apă rece. Mă spăl pe mâini, apa e rece. Mă spăl pe faţă, apa e rece. Mă spăl pe dinţi, apa e rece. Clătesc periuţa de dinţă, apa e caldă. Închid robinetul...

Ora 7:44
Deschid frigiderul. Vine frig, îl închid la loc. Îmi iau rucsacul şi ies din casă. E frig...

Ora 7:45
Ies afară din scară. Frigul mă plesneşte peste faţă. Îmi fac curaj şi înaintez. Trotuarul sclipeşte, parcă e proaspăt lăcuit. La al doilea pas, piciorul îmi fuge înainte.

Ora 7:45 şi 50 milisecunde
Cu o mână mă sprijin hotărât de aer. Cu cealaltă mă agâţ de batista din buzunar. Piciorul stâng e la nivelul capului. Nu credeam că-l pot ridica aşa de sus. Uite-l şi pe celălalt picior! E ceva mai jos, ce-i drept, dar nu cu mult. Ce frumos mi-am legat şireturile!

Ora 7:45 şi 54 milisecunde
Simt că plutesc. Trag aer în piept şi închid ochii...

Ora 7:45 şi 55 milisecunde
Izbesc trotuarul bărbăteşte, fără milă. Aerul din plămâni iese cu putere, pe unde poate şi el, lăsând în urmă un vaiet înfundat. Dau să ţip de durere, dar, fără aer, rămân doar cu gura deschisă, uitându-mă contemplativ la cer. Singurul care-mi acordă atenţie e vecinul de la trei, care, plin de empatie, râde cu poftă, în timp ce strigă cu îngijorare: "Stai că-ţi fac poză..."

Ora 7:46
Stau...

Va urma...

Jurnal de concediu - Partea V: Visul

Se făcea că eram în concediu. Un concediu foarte lung, exagerat de lung, în care văzusem tot, călătorisem cu avionul, vaporul, trenul şi cu sania trasă de Huski. Vizitasem toate colţurile lumii, mâncasem tot felul de specialităţi, care de care mai interesante şi mai savuroase. Am întâlnit o mulţime de oameni, oameni foarte diferiţi, de la care am avut atâtea de învăţat. Am citit, am desenat, am dansat, am făcut sport, am făcut tot ce mi-am dorit din totdeauna să fac. Prima de vacanţă primită de la firmă a acoperit, bineînţeles, toate costurile cu transportul şi cazarea, şi încă mai era loc de alte călătorii.
Deşi le-am făcut pe toate, ceva îmi lipsea. Îmi lipsea acea rutină liniştitoare, pe care mi-o oferea mersul la serviciu. Îmi era nespus de dor de colegii de lucru, de şef, de sedinţele acelea care nu se mai terminau, pentru că în adăncul subconştienului, nu vroiam ca ele să se termine. Îmi lipseau acele discuţii cu clientul lipsite de sens şi fără vreun rezultat final. Tânjeam după deadline-uri, milestone-uri, task-uri critic de urgente şi mai presus de toate vroiam să simt din nou că trăiesc. E vorba de acel sentiment pe care doar stresul ţi-l poate oferi cu atâta generozitate.
Văzând toate astea, m-am hotărât să merg înapoi la firmă pentru a le spune că vreau să-mi întrerup concediu şi că vreau să-mi reiau lucrul. Am fost şocat să văd că mă refuză. Mi-au spus, foarte politicos, că politica firmei nu permite întreruperea concediului angajaţilor, mai ales că eu mi aveam doar câteva sute de zile de concediu plâtit rămas. Mi-au dat, în schimb o primă penru dedicaţia pe care le-am arătat-o. Nu m-am lăsat convins aşa de uşor, am insistat, le-am spus că sunt dispus să lucrez în timpul concediului, muncă voluntară şi de acasă, doar să mă primească înapoi mai repede. M-au refuzat din nou, dar de data asta au fost mai fermi şi m-au ameninţat cu o nouă primă, una pentru perseverenţă.
Văzând că nu am sorţi de izbândă, deznădăjduit, m-am dat bătut şi m-am întors acasă. Am plâns în hohote, încercând să înţeleg de ce mi se întâmplă toate astea tocmai mie. Cu ce am geşit?
Chiar când disperarea mea se apropia de culmea îndurării mele, m-am trezit din somn. Mi-am dat seama că totul a fost doar un vis. Un vis urât, dar un vis care te face să apreciezi şi mai mult ceea ce ai. Adică un concediu îndestulător de scurt, fără acele prime nedorite, cu firme care, atât de înţelegătoare la nevoile angajaţilor, acceptă cu nespusă generozitate lucrul din concediu, de acasă şi prin over-time, neplătit, bineînţeles. Zâmbesc şi vărs o lacrimă de fericire...

Sfârşit.

Jurnal de concediu - Partea IV: Lenea

Sunt sătul, în sfârşit. Mă uit la masa din sufragerie. E plină de farfurii, boluri şi tacâmuri mânjite de resturi de mâncare. Ar trebui duse la bucătărie, dar acolo sunt, şi fără astea, prea multe şi poate o să se certe între ele. Mai bine le las aici. De ce să creez discordie şi dispute? Aici nu încurcă pe nimeni şi, în plus, îmi aduc aminte de ospăţul regesc pe care l-am avut. Că tot veni vorba, parcă, parcă m-aş întinde o leacuţă să mă odihnesc puţin, că tare sfârşit mă simt.
Dar ce poate fi asta? Ei, drăcie! Nu pot să adorm. Am ciudata senzaţie cum că ar trebui să fac ceva, ceva de care am uitat. Măi să fie! Oare ce am putut uita?
Poate că dacă mă uit în jur, o să-mi aduc aminte. Vasele astea rămân aici, asta am stablit deja. Cele din bucătărie sunt prea multe pentru un singur om. Nu o să le pot birui de unul singur, aşa că aştept întăriri.
Gresia de pe jos e şi ea murdară, dar nu pot să mă apuc de ea înainte ca vasele să fie spălate, că poate o să se stropească pe jos. Deci rămâne aşa.
Pe balcon e un morman de haine murdare, aşa de mare, că nu se mai vede maşina de spălat de ele. Le-aş pune la spălat, dar dacă nu-i chip să ajung la maşină, ce pot să fac?
Plantele ar trebui udate, ce-i drept. Dar, dacă mă gândesc, tanti de la florărie mi-a spus foarte clar că plantele se udă doar dimineaţa, sau seara. N-aş vrea acum, să fac vreo nefăcută şi să păţească plantele ceva din cauză că le-am udat când nu trebuie. Mai bine aştept până pe seară.
Pe pat e un alt morman de haine care ar trebui împachetate. Dar ce bine şi ce comod e să te poţi răzema de ceva atunci când stai în pat. Ar fi păcat să mă apuc să stric frumuseţea asta de pernă multicoloră.
Praful ar trebui şters, că-i într-un strat destul de gros. E drept că de ceva timp încoace am tot auzit în stânga şi-n dreapta de tot felul de de alergii. Mi-e frică să nu mă procopsesc cumva cu vreo alergie la praf. Cea mai bună metodă de tratament e prevenţia! Asta spun din tot deauna, aşa că mai bine stau cât mai departe de praf. Ce mai, e sănătatea mea la mijloc!
Şi cu aspiratorul ar trebui dat, dar e vineri. E sfârşit de săptămână. Ar trebui şi eu să o las puţin mai moale. După o săptămână aşa de istovitoare, nu merit şi eu o zi mai lejeră? În fiecare zi, ba fă aia, ba fă ai-laltă. Ce mai, mi-a ajuns până aici! Gata, las aspiratul pe mâine. Oricum sâmbăta e zi de făcut curat. Nu e locul meu să schimb acum tradiţia.
Gata, mi-am adus aminte! Trebuia să mai uit la filmul ăla ultimul apărut, pe care tot am vrut să-l văd, dar n-am apucat, că de, aşa prins am fost cu toate săptămâna asta. Ia să mă fac eu niţel comod şi să dau drumul la film.
Ei, dar toată cugetarea asta parcă m-a cam obosit. Mi s-a făcut somn, deabia îmi mai ţin pleoapele deschise. Cred că totuşi o să trag un pui de somn...

Va urma...

Jurnal de concediu - Partea III: Jaful

Bună ziua Doamnelor şi Domnilor!
După cum, probabil, v-aţi obişnuit din emisiunile noastre anterioare şi azi vom vorbi despre un caz tulburător de infracţionalitate casnică. Din păcate, nu este vorba de o situaţie izolată, astfel de tragedii fiind din ce în ce mai frecvente în casele noastre, mai ales în această perioadă. Mă refer, desigur la jafurile din bucătărie.
Vom analiza, în continuare, un astfel de caz în încercarea de a construi profilul infractorului. Aşadar, să începem...
Totul s-a petrecut în bucătărie. După dezordinea produsă, putem specula că făptaşul a fost în mare grabă. Dacă ne îndreptăm atenţia către frigider, cel dintâi afectat de furia răufăcătorului, observăm urme clare de efracţie pe mânerul frigiderului. În mod deloc surprinzător, în interiorul frigiderului nu mai găsim mare lucru. Puţinul care a rămas constituie o dovadă incontestabilă a înverşunării de care a dat dovadă ticălosul.
Criminalul şi-a direcţionat, mai apoi, atenţia spre masă, unde observăm rămăşiţele unei franzele. După felul în care sunt dispuse bucăţele de pâine, deducem că hoţul a început să taie pâinea cu cuţitul, dar, la repezeală, se pare că a renunţat repede, recurgând, în final, la a rupe animalic pâinea cu unghiile şi cu dinţii.
Uitându-ne la starea sertarelor din bucătărie, ne dăm seama că infractorul a căutat în zadar o furculiţă curată. Văzând că nu are sorţi de izbândă autorul jafului s-a folosit de un scaun pentru a ajunge la vârful stive de vas murdare, unde se pare că a zărit ceea ce căuta. Urmele de pe farfurie, ne indică faptul că, la momentul producerii tâlhăriei, acolo se afla o furculiţă. Delicventul reuşeşte, într-un final, să desprindă furculiţa de farfurie folosindu-se şi de cealaltă mână şi de picior.
Aici, şirul de indicii se termină, la fel ca şi timpul alocat emisiunii noastre. Ne despărţin, nu înainte de a ne ţine de promisiune, şi anume de a vă prezenta profilul infractorului în cauză. Deci, avem de a face cu un bărbat, cu vârste cuprinse între 1 an şi 70 ani aflat în concediu sau vacanţă, în preajma unui meci sau a unei emisiuni favorite la televizor.
Vă mulţumim pentru atenţia acordată şi, ca de obicei, vă aşteptăm pe data viitoare cu noi perspective asupra minţilor atroce dar creative şi despre umilinţa imoralităţii!

Emisiune sponsorizată de Stirile de la ora 5.

Va urma...

Jurnal de concediu - Partea II: Bucătăria

Urmez o potecă nouă ce duce spre acel tărâm misterios învăluit de cele mai multe ori în miasme înşelătoare. Poteca pare puţin umblată. Păşesc cu grijă. Deşi e linişte, în sufletul meu se dă o luptă crâncenă. Ceva din interior îmi spune că trebuie să mă apropii. În aceelaşi timp, simt că întreaga mea făptură masculină e în primejdie.
Nu ştiu ce o să mă aştepte acolo. Mi-e frică. Ezit.
Încerc să îmi fac curaj. Am tot ce îmi trebuie. Pentru asta m-am pregătit atâta timp. Nu mai pot da înapoi.
Îmi mai verific o dată veşmântul, înainte de a păşi în necunoscut. Pijamaua e pe mine. La un picior am o şosetă trasă doar pe jumătate. Vârful de ciorap care atârnă îmi dă acel plus de încredere în mine de care am atâta nevoie acum. La celălalt picior nu am şosetă, dar am un şoşon. E şoşonul de la piciorul greşit, dar nu mai contează. Numic nu mai contează acum...
Cu inima în dinţi păşesc în bucătărie. Încerc să casc cât pot de înfiorător, pentru a alunga demonii care pot bântui prin împrejurimi.
E linişte. Cumplit de linişte.
Dintr-o dată, din dreapta apare o uriaşă stivă de vase murdare. Mă întorc să fug, dar în faţă îmi apare un uriaş alb ce mârâie în surdină. Cu coada ochiului văd ceva mult aproape de mine. E cu patru picioare, spatele plat şi pâtrăţos, plin de firimituri. Sunt înconjurat...

Va urma...

Jurnal de concediu - Partea I: Dimineaţa

Ora 8:00
Mă trezesc chinuit... Cineva se agită în jurul patului aprinzând lumini, deschizând sertare, închizând uşi. Oftez şi mă întorc pe partea mai puţin chinuită. Încep să meditez profund...

Ora 8:30
Cineva mă mângâie pe umăr, în cel mai brutal mod posibil, în timp ce îmi spune: "...se aude din bucătărie cum sforăi...".
Închei sesiunea de meditaţie şi deschid un ochi, pe jumătate. Oftez...

Ora 8:31
Cineva se află în faţa mea şi pare să vorbească cu mine. Încerc să mă concentrez la cuvintele care îmi plesnesc urechea: "...şi să nu uiţi să dai azi cu aspira...". Extenuat de atâta efort, adorm înainte ca propoziţia să se termine. Nici până azi nu am reuşit să aflu ce au însemnat acele cuvinte. Parcă erau cuvinte rostite într-o altă limbă...

Ora 9:48
O rază de soare caldă şi jucăuşă se strecoară pe lîngă perdea şi îmi biciuieşte mişeleşte pleoapa. Oftez...

Ora 9:49
Mă trezesc cu gândul nostalgic la vremurile când alergam dimineaţa voios spre tramvaie primitor de aglomerate şi cu scaune revigorant de reci. Dar, vremurile alea au trecut, acum trebuie să îndur căldura perfidă a apartamentului. Parcă văd că până şi gresia de la baie e plăcută la atingerea picioarelor goale. Alung gândul ăsta îngrozitor. Oftez...

Ora 10:02
E cum mă temeam, gresia din baie e caldă la atingere. Oftez...

Ora 10:12
Dau să mă îndrept către bucătărie, dar pe drum, dintr-o dată, canapeaua se ridică şi mă izbeşte peste faţă. Dau să fug, dar din spate sare pe mine o patură parşiv de moale. Sunt captiv, nu mai am scăpare. Sunt în agonie. Oftez sfâşietor...

Ora 10:50
Mă trezesc din agonie. Mi-e greu... Nu doresc asta nimănui. Reuşesc să mă eliberez de sub confortul tiranic al canapelei şi al păturii. Îmi reiau drumul spre bucătărie...

Va urma...