Ce găsesc femeile la bărbați?

E foarte ușor de răspuns la întrebarea: de ce sunt atrași bărbații de femei? Păi, femeile sunt mult mai frumoase, mai înțelegătoare, mai grijulii, mai liniștite, mai curate, mai atente, și tot așa, decât bărbații. Cum să nu-ți placă de ele?
Dar, de ce sunt atrase femeile de bărbați? Asta e o întrebare la care, de obicei, nu nimerim răspunsul din prima. Pe de o parte pentru că habar nu avem, pe de altă parte pentru că suntem prea fixați pe propria noastră persoană. Noi bărbații avem, în general, o părere foarte bună despre noi înșine. În mintea noastră cultivăm ideea că avem noi acolo ceva aparte, care ne scoate în evidență făță de ceilalți și ne face deosebit de atragători în fața sexului opus. Din păcate, de cele mai multe ori, impresia noastră e complet nerealistă. În realitate suntem mult mai asemănători între noi decât ne place să credem.
Cu siguranță nu sunt atrase de aspectul bărbaților. Mă doare când spun asta, sincer, dar hai să recunoaștem, noi bărbații suntem urâți. Dacă v-ați uitat atent în oglindă recent, cu siguranță că știți la ce mă refer. Chiar dacă chipul bărbatului nu e extrem de respingător, crește păr pe el, și asta e suficient. Dacă ne referim la trupul bărbatului, putem din start să eliminăm imaginea idilică proiectată de mass-media, despre acel bărbat cu spate frumos, brațe puternice și abdomen plat. Hai să fim serioși, dacă femeile ar fi atrase doar de așa ceva, rasa umană ar fi dispărut de mult. Câți astfel de bărbați ați întâlnit voi până acum? Majoritatea covârșitoare a bărbaților e compusă din indivizi mai mult sau mai puțin disproporționați, de cele mai multe ori cu burtă și păroși, dar nu acolo unde trebuie. Să zicem că ar fi, unul sau doi din ei mai atletici, dar, de cele mai multe ori, fie miros a transpirație, fie dacă cască gura îți vine să fugi.
Citeam undeva cum că femeile ar fi atrase de bărbații care le oferă senzația de siguranță. Ei, astea sunt povești. Dacă vorbim despre accidente auto grave, infracționalitate, războaie, etc. vinovați se fac tot bărbații. Cred că nivelul de siguranță crește doar pe măsură ce te îndepărtezi de ei.
Poate că sunt atrase de bogăție. Asta ar explica doar situațiile în care bărbatul e extrem de bogat. Ce facem, în schimb, cu restul? Ce bogăție pot ele să găsească la noi ăștia mai amărâți? Mai mult, sunt foarte multe cazuri în care fie femeia câștigă la fel sau chiar mai mult decât bărbatul. Ori în situația asta, teoria, cum că averea le-ar atrage, nu stă în picioare.
Eu cred că felul în care gândim le atrage. Când spun asta nu mă refer la intelectul ridicat pe care-l avem sau la maturitatea de care dăm dovadă. În primul rând, intelectul nostru nu-i așa de ridicat precum credem, iar în al doilea rând toți suntem extrem de copilăroși. Din perspectiva noastră, tot ceea ce se petrece în viața nu e decât o joacă. Ne dăm cu trotineta, bicicleta, motocicleta sau mașina. Ne jucăm, sau ne uităm la alții cum se joacă. Ne facem că lucrăm, când, de fapt, tot la joacă ne e mintea. Dacă nu putem, sau nu avem voie, să facem ce vrem (adică să ne jucăm), ne bosumflăm.
De ce s-ar lega la cap o femeie cu așa ceva, vă întrebați? Păi simplu, un astfel de copil mare e ușor de controlat. Trebuie doar să-i promiți că-l lași la joacă, dacă mai întâi face ce-i ceri.
Ideea e că femeile fie nu pot, fie nu vor să facă anumite lucruri, iar din cauza asta au nevoie de niște executanți. Ei, aici intrăm noi bărbații în scenă. Din cele mai vechi timpuri, femeile au avut nevoie de cineva care să vâneze pentru ele, să le contruiască adăpost, să le țină departe de pericole, etc. Toate treburile astea erau făcute de bărbați, pentru că femeile au știut de la început cum să ne manipuleze. Ei, o dată cu trecerea timpului, acest control s-a rafinat, astfel că, în zilele noastre nici nu-l mai simțim. Ni se pare că totul e normal. Adică, e normal să nu mergem la o bere cu amicii, sau să nu ieșim la un meci, sau să nu facem liniuțe cu noua achiziție, pentru că, se pare că e altceva mai bun de făcut.
Dacă acel ”altceva mai bun de făcut” e ceva ce nu ne place să facem, cum ar fi mersul la cumpărături, făcutul curățeniei, reparatul chestiilor de pe acasă, mersul la serviciu, atunci e clar că e vorba de un control din umbră.
A ne opune unui astfel de control e zadarnic pentru că ne e, de mici copii, însămânțat în mintea noastră. Astfel că atunci când ajungem la o vârstă propice pentru a fi controlat, acceptăm asta bucuros. Chiar ne dorim asta. Chiar cheltuim enorm de multă energie și bani pentru a ne face clară intenția că vrem să devenim execuntanți. Încercăm din răsputeri să arătăm cât de buni executanți am putea fi și îi privim cu admirație pe cei ce au reușit să se lase conduși înaintea noastră.
Ca și concluzie, eu cred că femeile sunt atrase doar de naivitatea bărbaților. Cu cât suntem mai visători, copilăroși sau naivi, cu atât devenim mai irezistibili în ochii femeilor.

Dorința

Vreau tot!
Vreau să mă joc!
Vreau să cresc!
Vreau să fiu ca ceilalți!
Vreau să fiu frumos!
Vreau să fiu dorit!
Vreau să fiu acceptat!
Vreau să fiu apreciat!
Vreau să fiu independent!
Vreau să mă dezvolt!
Vreau să fiu expert!
Vreau să îi învăț pe ceilalți!
Vreau să-i văd cum cresc!
Vreau să mă asculte!
Vreau să aibă grijă!
Vreau să fie sănătoși!
Vreau să-i văd mai des!
Vreau să fiu mai tânăr!
Vreau să nu am atâtea regrete!
Vreau să pot da timpul înapoi!
Vreau să nu fiu singur!
Vreau doar încă o clipă...

Problemele obișnuite

Cu toții avem probleme. Fie că ele sunt mari, mărunte, trecătoare, recurente, etc, cu toții ne lovim de ele la un moment dat. Dintre toate acestea, există o categorie de probleme care mă fascinează. E vorba de acele probleme care ne deranjează de ani de zile. Acele probleme vechi, care au crescut odată cu noi. Acele probleme cu  care suntem obișnuiți, despre care ne plângem, dar pe care nu am încercat să le rezolvăm niciodată cu adevărat. Acele probleme care se pot rezolva, dar nu am făcut asta, fie din comoditate, fie din dezinteres, fie dintr-o obișnuită masochistă de a avea în permanență ceva de care să ne putem plânge.
Aceste probleme au un efect interesant asupra noastră, prin faptul că par a fi un rău necesar, dar un rău care ne face bine, într-un fel, dar pe alte planuri. Nu vorbesc acum de acele probleme care întăresc caracterul, sau stimulează intelectul, sau pun la incercare optimismul.
Mă refer la acele probleme care ne trag înapoi, dar despre care putem vorbi deschis cu ceilalți. Acele probleme care ne oferă un colac de salvare într-o discuție în care apare un moment de liniște stânjenitoare. Acele probleme pe care ținem morțiș să le împărtășim unora, nu neapărat pentru că vrem ajutorul sau sfatul lor, ci pentru că vrem să ne raportăm față de ei. Vrem să vedem dacă avem în comun aceeași problemă. Cu siguranță că nu facem asta întotdeauna conștient, dar ne apropiem parcă mai mult de cei din jurul nostru care par să aibă nu doar interese comune, dar și probleme comune.
E un fel de solidaritate pasivă, în care ne căutăm unii pe alții după felul în care abordăm o problemă. Dacă îmi ocup tot timpul și energia plângându-mă de o problemă, voi găsi mai multă înțelegere de la cineva care face la fel ca mine, decât de la altcineva, care își canalizează toată activitatea înspre rezolvarea problemei. Găsirea unor astfel de asemănări, reprezintă mult așteptata confirmare că această alegere, de a nu face nimic în privința problemei e, de fapt, o soluție. Mai mult, asta ne arată ca aceeași soluție e folosită și de alții, lucru care ne întărește convingerea în alegerea făcută.
Prin faptul că tindem să ne apropiem de cei ce se complac cu o problemă, fără să vrem, ne depărtăm de cei ce ne-ar putea ajuta să trecem peste acea problemă. Ajungem să formăm un fel de comunitate închegată doar de un fel de inactivitate sau lipsă de inițiativă. Această comunitate, ne poate oferi înțelegere, senzația de apartenență, compasiune, dar nu va putea oferi nicioadată o soluție. A rezolva problema, înseamnă ieșirea din grup. Poate teama de a pierde acest sprijin de la cei aflați în aceeași situație ne influențează într-o oarecare măsură decizia de a nu face nimic pentru îndreptarea problemei. Ne mai având acel liant comun, putem fi îndepărtați de grup, iar asta căutăm să evităm.
Indiferent cât de diferiți, unul de celălalt, suntem în cadrul grupului, fiind, fie mai mult sau mai puțin egoiști, nepăsători față de ceilalți, concentrați pe propria persoană, știm că avem ceva care ne unește. Asta ne dă acea siguranță că vom fi întotdeauna înțeleși și acceptați de oricine e dispus să ne asculte. Iar asta se întâmplă indiferent dacă noi avem sau nu energia și răbdarea de a-i asculta pe alții.
Cu siguranță, această acceptare a situației e un defect pe care îl avem, dar felul în care reușim să trăim cu el e remarcabil. Simpla conștientizare că avem o problemă, care poate, sau nu, să fie rezolvată, ne face să ne apropiem unii de alții. Această reacție transformă defectul într-o trăsătură benefică, într-un sprijin moral de neprețuit.
Chiar dacă nu avem tăria de a ține piept oricărei probleme, găsim metode de a accepta problema și, mai mult, de a o transforma într-o sursă de compasiune, din care, cine poate ști, se poate naște chiar rezolvarea...

Jurnal de după concediu - Partea III: Sacrificiul

Tocmai mă bucuram de nişte clipe frumoase alături de prietenul meu cel mai bun, somnul, când dimineaţa se trezeşte să mă scuture de pleoape. Deschid ochii şi mă uit la ceas. E mult prea devreme.

Mă grăbesc să revin la somn, ca să nu-l fac să aştepte, că ar fi păcat să-l văd că se supără şi pleacă. Chiar înainte să ajung la el, dau peste senzaţia de strănut. Asta, în loc să-şi vadă de treabă, se apropie, mă cuprinde drăgăstos şi, gâdilindu-mă la nas, îmi şopteşte: "Cântăm?".

Mă las dus de val şi încep o suită de strănuturi pasionale și cutremurător de sănătoase. Întotdeauna am fost mândru de asta şi nu mă privez de astfel de porniri artistice, mai ales că dormitorul are o acustică aşa de bună.

În ciuda ieşirii mele neaşteptate, somnul e încă acolo, dar pare vizibil deranjat şi puţin speriat. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de vise şi reuşesc. Încet, încet, lucrurile se aşează, iar gândurile încep să alunece cu calm din nou pe panta visării. Totul merge atât de bine, somnul pare mai energic, semn că-şi revine, când, de data asta, senzaţia de mers la baie mă-nghionteşte, întreabându-mă: "Dansăm?"

Mă uit la somn rugător, iar el, înţelegător, îşi ia rămas bun: "Măi, uite, nu mai pot sta că am ceva treabă. Ne vedem altă dată!"

Mă ridic cu greu şi dau să mă îndrept spre baie, fără să bănuiesc că sunt urmărit îndeaproape. E un complot în spatele căreia se află întreaga reţea de mobilă din încăpere. Pe furiş şi sub protecţia întunericului, toate colţurile ascuţite de mobilă se apropie de mine, privindu-mă cu nespusă ură.

Aproape ajung la uşa dormitorului, când, deodată îmi sare în faţă un colţ de comodă. Dau să mă feresc, dar îmi anticipează mişcarea. Dau să-ncetinesc, dar e prea târziu, nu mă mai pot opri. Pun mâinile la ochi şi aştept deznodământul tragic, în timp ce colţul de comodă se năpusteşte fulgerător spre mine.

Chiar când pierdusem orice speranţă, în ultimul moment, degetul mic de la picior, sare în faţă şi, cu pieptul scos şi fără să clipească, barează lovitura. Sunt salvat.

Bucuria mi se şterge, însă, repede de pe chip, amintindu-mi de salvator, care, într-un gest eroic, s-a jertfit pentru mine.

Îl caut cu privirea şi îl găsesc, jos, rănit grav şi în convulsii. Mă aştepta. Mă doare să-l văd aşa neputincios şi în suferinţă. Încă puţin şi puteam fi eu în locul lui. Îmi dau lacrimile, nu mă mai pot controla. Ca ultim act de deznădejde, apelez la sfinţi, zeităţi şi diverse organe, în speranţa că-i vor ameliora starea...

Va urma...