Cât de rău e să fii rău?

Să zicem că nu ai avut o noapte bună, că nu ai dormit bine, că te-ai trezit obosit, cu fața la cearșaf, pe partea greșită a patului și cu fundul în sus. Pe lângă asta ai scăpat peruța de dinți pe jos în timp ce încercai să storci ultimii stropi de pastă de dinți din tub. Nici n-ai apucat să-ți bei cafeaua cafeaua sau să servești micul dejun pentru că te grăbeai să pleci spre muncă. Acum ești în întârziere și se face că dai de un șofer care îți face o observație. Nu mai contează dacă e sub forma unui claxon, a unei înjurături sau a unei remarci ușor negative. Dacă e acea picătură care face ca totul să dea pe dinafară, chiar așa de rău e să spui ce-ți vine să spui, fără menajamente sau restricții?
Nu avem, oare, voie să fim, din când în când, supărați și revoltați pe ceilalți, pe lume, sau pe noi înșine? Nu avem oare dreptul de a ne descărca de toate acumulările negative pe care le strângem în timp? Nu e normal ca și noi să fim răi la rândul nostru față de alții, chiar și pe nedrept?
Cred că asta e mai degrabă o necesitate, și nu oricare, ci una obligatorie. Ar fi frumos dacă am fi cu toți asemenea unor roboței fără sentimente, care trec prin lume cu o indiferență exemplară față de ce li se întâmplă, dar nu putem fi așa. Suntem ființe pătimașe, cu așteptări, dorințe și atașamente. Toate astea ne fac vulnerabili, dar fără ele n-am fi cine suntem acum. Mintea noastră e un amalgam de gânduri bune și rele, într-o perpetuă luptă pentru controlul acțiunilor noastre. De ce dăm frâu liber acelor gânduri pe care le considerăm pozitive și le păstrăm pe cele negative?
Cu ce suntem vinovați dacă avem aceste trăiri pline de ură, de frustrare, de frică, de răzbunare? Nu e ca și cum am fi responsabili că am declanșat acele trăiri. Dacă le-am putea controla, cu siguranță am alege să nu trecem prin așa ceva a două oară. Din păcate nu avem nici un control asupra apariției acestora. Tot ceea ce încercăm să facem, cu mai mult sau mai puțin succes, e să ascundem sau să înfrânăm aceste frământări interioare, făcându-le se se acumuleze tot mai mult și mai mult.
De ce facem asta? Dacă e în firea noastră să fim deopotrivă și buni și răi, de ce nu acceptăm asta ca pe un fapt firesc? De ce ne ferim și de ce ascundem faptul că uneori simțim, pur și simplu, nevoia de a fi răi? De ce alegem să ne punem singuri piedici în loc să ne manifestăm cât mai liber frustrările, supărările și insecuritățile? De ce încercăm să ducem povara asta până nu mai putem?
N-am răspunsuri la întrebările astea, dar mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar spune tot ce are pe suflet. Cum ar arăta lumea dacă am fi sinceri și deschiși față de noi în primul rând, și față de ceilalții? Ce s-ar întâmpla dacă n-am mai lăsa aceste gânduri negative să se adune și să ne macine, ci le-am da afară imediat ce ele încolțesc în mintea noastră? Ne-am mai putea înțelege unul cu celălalt?
Oare, dacă toți am spune tot ce-i în mintea noastră, nu am fi mai siguri pe noi, pentru că am ști că cei de lângă noi nu ne vor ascunde nimic. Am fi pe de o parte lipsiți de frica de a nu dezamăgi pe nimeni, pentru că dacă toată lumea e sinceră, nu ai nici un motiv să ascunzi ceva.
Dacă cineva se supără pe tine, și-ți spune asta pentru că așa simte, poți să înțelegi asta și mai important, te poți înțelege pe tine însuți pentru că te simți deranjat de asta. Îl accepți pe celălalt și te accepți și pe tine. Desigur vei fi obligat să-ți faci, la rândul tău, vizibilă supărarea, dar aceasta va fi mai puțin intensă pentru că înțelegi că cel de lângă tine are tot dreptul de a fi uneori supărat. În plus, faptul că nu ai ascuns nimic, face ca să nu ai nici un fel de frustrare interioară, care să capete putere la reproșul adus. Astfel reproșul tău va fi mai blând decât al celuilalt, iar cearta se va stinge imediat.
Nu știu dacă așa ceva ar putea vreodată să funcționeze în viața de zi cu zi, dar știu că a strânge toate nelăcerile care ne ies în față, fără a ne permite să le dăm afară nu are cum să ducă spre ceva plăcut sau sănătos. Oricât de pricepuți am fi în a ascunde sau de a îngropa tot ce e rău, dureros și neplăcut, mai devreme sau mai târziu va ieși afară și atunci s-ar putea să fie ceva foarte greu de controlat. Așa că vă îndem să fiți răi, dar sinceri!

Povestea fundului

Fundul a jucat un rol foarte important dealungul istoriei omenirii. Încă din vremuri foarte îndepărtate, omul a observat că toate lucrurile sunt legate, depind, sau pornesc de la fund. Ştiu că pare greu de crezut, dar dovezile sunt numeroase şi compleşitoare. E exemplu, primele întrebări existenţiale pe care omul şi le-a pus au fost stând în fund. Legătura aceasta între postura care înlesneşte procesul cognitiv la om şi stimularea gândirii a dus la apariţia cuvântului fundamental (fund + mental), care a fost preluat la scurt timp de către curentul numit fundamentalism. Desigur cele două cuvinte şi-au pierdut în timp adevărata semnificaţie.
În mod asemănător, însăşi vechimea obiceiului omului de a gândi în această postura a făcut necesară construirea noţiunii de străfund. Mai mult, cu timpul s-a observat că această postură ajută nu numai la meditaţie ci şi la menţinerea unui echilibru foarte stabil, atât extern cât şi intern, apărând astfel denumirea de fundaţie. Desigur, asta a creat o serie de polemici în rândul gânditorilor din acea vreme, ajungându-se la formarea unuei grupări profund, în timp ce opoziţia era reprezentată de toate celelalte opinii. Această multitudine zgomotoasă de păreri, a fost numită zgomot de fundal. Motivul pentru care această tabără se compunea dintr-un număr aşa de mare de adepţi era că cei mai mulţi confundau potenţialul creativ-meditativ cu o simplă postură. Ca omagiu adus celor care au reuşit cu iscusinţă să combată această tendinţă, s-a făcut repede remarcați, intitulându-se inconfundabili.
În paralel cu aceste evenimente se simţea un tot mai mare interes pentru studierea mai în detaliu a acestui fenomen. S-au creat astfel şcoli care să dezvolte abilităţile participanţilor în acest sens. Cei mai străluciţi studenţi ai acestor şcoli erau numiţi fundaşi. În general aceştia erau cei ce participau la aşa numitele cursuri suplimentare de aprofundare. Titlul de înfundare era acordat echipei care deţinea cele mai bune rezultate. Termenul a fost rafinat în timp, ajungându-se la afundare. Fireşte, opusul lui a fost numit dezfundare. Din păcate, semnificaţa acestor termeni s-a pierdut în negura anilor, rămânându-ne doar cuvintele fără înţelesul lor originar.
Au existat şi o serie de tehnici alternative, cum ar fi cea care presupunea meditaţie prin alergare în cerc, denumită fundătură (fund + dă + tură). Această tehnică nu s-a dovedit foarte eficientă şi a fost la scurt timp înlocuită de înfundătură, care presupunea simularea mentală a alergării în cerc, dar fără mişcarea propriuzisă.
Cu trecerea anilor, importanţa fundului s-a diminuat, iar sensurile iniţiale au fost înlocuite treptat cu altele. Acesta a continuat să joace un rol important în viaţa noastră, fiind personificarea întregii persoane. Spre exemplu, expresia "Vai de fundul tău!" ilustrează foarte clar faptul că dacă fundul este necăjit, şi omul va avea de suferit. Există desigur şi acea falsă suferinţă numită şi "Durerea în fund", care oferă oricui pretext pentru orice rezultat slab într-un anumit domeniu.
În unele situaţii, fundul poate deveni un avedărat oracol, prevestind sau explicând o anumită succesiune de evenimente viitoare. Foarte grăitoare în acest sens sunt expresiile "A se trezi cu fundul în sus!", împreună cu "A-l mânca pe cineva în fund", ambele având conotații negative.
Expresia: "Stai pe fundul tău!" nu mai are nici un sens. Fizic este imposibil să stai pe propriul fund. Poţi în schimb să stai pe fundul altuia, sau poţi să te aşezi cu fundul pe ceva, dar nu prea ai cum sa stai pe fundul tău.
Cu toate acestea ar trebui să arătăm mai multă recunoștință celui care a fost împreună cu noi de când ne-am născut și a fost martor la tot ce s-a petrecut în jurul nostru. Ne este de folos și ne bucurăm că îl avem, în ciuda aparentei indiferențe pe care o afișăm vis-a-vis de el. În realitate apreciem și, în aceelași timp admirăm, ce-i drept mai mult pe ascuns, atât ce avem, cât și ce au alții, și nu trebuie să ne fie jenă să recunoaștem asta.