Problemele obișnuite

Cu toții avem probleme. Fie că ele sunt mari, mărunte, trecătoare, recurente, etc, cu toții ne lovim de ele la un moment dat. Dintre toate acestea, există o categorie de probleme care mă fascinează. E vorba de acele probleme care ne deranjează de ani de zile. Acele probleme vechi, care au crescut odată cu noi. Acele probleme cu  care suntem obișnuiți, despre care ne plângem, dar pe care nu am încercat să le rezolvăm niciodată cu adevărat. Acele probleme care se pot rezolva, dar nu am făcut asta, fie din comoditate, fie din dezinteres, fie dintr-o obișnuită masochistă de a avea în permanență ceva de care să ne putem plânge.
Aceste probleme au un efect interesant asupra noastră, prin faptul că par a fi un rău necesar, dar un rău care ne face bine, într-un fel, dar pe alte planuri. Nu vorbesc acum de acele probleme care întăresc caracterul, sau stimulează intelectul, sau pun la incercare optimismul.
Mă refer la acele probleme care ne trag înapoi, dar despre care putem vorbi deschis cu ceilalți. Acele probleme care ne oferă un colac de salvare într-o discuție în care apare un moment de liniște stânjenitoare. Acele probleme pe care ținem morțiș să le împărtășim unora, nu neapărat pentru că vrem ajutorul sau sfatul lor, ci pentru că vrem să ne raportăm față de ei. Vrem să vedem dacă avem în comun aceeași problemă. Cu siguranță că nu facem asta întotdeauna conștient, dar ne apropiem parcă mai mult de cei din jurul nostru care par să aibă nu doar interese comune, dar și probleme comune.
E un fel de solidaritate pasivă, în care ne căutăm unii pe alții după felul în care abordăm o problemă. Dacă îmi ocup tot timpul și energia plângându-mă de o problemă, voi găsi mai multă înțelegere de la cineva care face la fel ca mine, decât de la altcineva, care își canalizează toată activitatea înspre rezolvarea problemei. Găsirea unor astfel de asemănări, reprezintă mult așteptata confirmare că această alegere, de a nu face nimic în privința problemei e, de fapt, o soluție. Mai mult, asta ne arată ca aceeași soluție e folosită și de alții, lucru care ne întărește convingerea în alegerea făcută.
Prin faptul că tindem să ne apropiem de cei ce se complac cu o problemă, fără să vrem, ne depărtăm de cei ce ne-ar putea ajuta să trecem peste acea problemă. Ajungem să formăm un fel de comunitate închegată doar de un fel de inactivitate sau lipsă de inițiativă. Această comunitate, ne poate oferi înțelegere, senzația de apartenență, compasiune, dar nu va putea oferi nicioadată o soluție. A rezolva problema, înseamnă ieșirea din grup. Poate teama de a pierde acest sprijin de la cei aflați în aceeași situație ne influențează într-o oarecare măsură decizia de a nu face nimic pentru îndreptarea problemei. Ne mai având acel liant comun, putem fi îndepărtați de grup, iar asta căutăm să evităm.
Indiferent cât de diferiți, unul de celălalt, suntem în cadrul grupului, fiind, fie mai mult sau mai puțin egoiști, nepăsători față de ceilalți, concentrați pe propria persoană, știm că avem ceva care ne unește. Asta ne dă acea siguranță că vom fi întotdeauna înțeleși și acceptați de oricine e dispus să ne asculte. Iar asta se întâmplă indiferent dacă noi avem sau nu energia și răbdarea de a-i asculta pe alții.
Cu siguranță, această acceptare a situației e un defect pe care îl avem, dar felul în care reușim să trăim cu el e remarcabil. Simpla conștientizare că avem o problemă, care poate, sau nu, să fie rezolvată, ne face să ne apropiem unii de alții. Această reacție transformă defectul într-o trăsătură benefică, într-un sprijin moral de neprețuit.
Chiar dacă nu avem tăria de a ține piept oricărei probleme, găsim metode de a accepta problema și, mai mult, de a o transforma într-o sursă de compasiune, din care, cine poate ști, se poate naște chiar rezolvarea...