Tocmai mă bucuram de nişte clipe frumoase alături de prietenul meu cel mai bun, somnul, când dimineaţa se trezeşte să mă scuture de pleoape. Deschid ochii şi mă uit la ceas. E mult prea devreme.
Mă grăbesc să revin la somn, ca să nu-l fac să aştepte, că ar fi păcat să-l văd că se supără şi pleacă. Chiar înainte să ajung la el, dau peste senzaţia de strănut. Asta, în loc să-şi vadă de treabă, se apropie, mă cuprinde drăgăstos şi, gâdilindu-mă la nas, îmi şopteşte: "Cântăm?".
Mă las dus de val şi încep o suită de strănuturi pasionale și cutremurător de sănătoase. Întotdeauna am fost mândru de asta şi nu mă privez de astfel de porniri artistice, mai ales că dormitorul are o acustică aşa de bună.
În ciuda ieşirii mele neaşteptate, somnul e încă acolo, dar pare vizibil deranjat şi puţin speriat. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de vise şi reuşesc. Încet, încet, lucrurile se aşează, iar gândurile încep să alunece cu calm din nou pe panta visării. Totul merge atât de bine, somnul pare mai energic, semn că-şi revine, când, de data asta, senzaţia de mers la baie mă-nghionteşte, întreabându-mă: "Dansăm?"
Mă uit la somn rugător, iar el, înţelegător, îşi ia rămas bun: "Măi, uite, nu mai pot sta că am ceva treabă. Ne vedem altă dată!"
Mă ridic cu greu şi dau să mă îndrept spre baie, fără să bănuiesc că sunt urmărit îndeaproape. E un complot în spatele căreia se află întreaga reţea de mobilă din încăpere. Pe furiş şi sub protecţia întunericului, toate colţurile ascuţite de mobilă se apropie de mine, privindu-mă cu nespusă ură.
Aproape ajung la uşa dormitorului, când, deodată îmi sare în faţă un colţ de comodă. Dau să mă feresc, dar îmi anticipează mişcarea. Dau să-ncetinesc, dar e prea târziu, nu mă mai pot opri. Pun mâinile la ochi şi aştept deznodământul tragic, în timp ce colţul de comodă se năpusteşte fulgerător spre mine.
Chiar când pierdusem orice speranţă, în ultimul moment, degetul mic de la picior, sare în faţă şi, cu pieptul scos şi fără să clipească, barează lovitura.
Sunt salvat.
Bucuria mi se şterge, însă, repede de pe chip, amintindu-mi de salvator, care, într-un gest eroic, s-a jertfit pentru mine.
Îl caut cu privirea şi îl găsesc, jos, rănit grav şi în convulsii. Mă aştepta. Mă doare să-l văd aşa neputincios şi în suferinţă.
Încă puţin şi puteam fi eu în locul lui.
Îmi dau lacrimile, nu mă mai pot controla. Ca ultim act de deznădejde, apelez la sfinţi, zeităţi şi diverse organe, în speranţa că-i vor ameliora starea...
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu