Se făcea că eram în concediu. Un concediu foarte lung, exagerat de lung, în care văzusem tot, călătorisem cu avionul, vaporul, trenul şi cu sania trasă de Huski. Vizitasem toate colţurile lumii, mâncasem tot felul de specialităţi, care de care mai interesante şi mai savuroase. Am întâlnit o mulţime de oameni, oameni foarte diferiţi, de la care am avut atâtea de învăţat. Am citit, am desenat, am dansat, am făcut sport, am făcut tot ce mi-am dorit din totdeauna să fac. Prima de vacanţă primită de la firmă a acoperit, bineînţeles, toate costurile cu transportul şi cazarea, şi încă mai era loc de alte călătorii.
Deşi le-am făcut pe toate, ceva îmi lipsea. Îmi lipsea acea rutină liniştitoare, pe care mi-o oferea mersul la serviciu. Îmi era nespus de dor de colegii de lucru, de şef, de sedinţele acelea care nu se mai terminau, pentru că în adăncul subconştienului, nu vroiam ca ele să se termine. Îmi lipseau acele discuţii cu clientul lipsite de sens şi fără vreun rezultat final. Tânjeam după deadline-uri, milestone-uri, task-uri critic de urgente şi mai presus de toate vroiam să simt din nou că trăiesc. E vorba de acel sentiment pe care doar stresul ţi-l poate oferi cu atâta generozitate.
Văzând toate astea, m-am hotărât să merg înapoi la firmă pentru a le spune că vreau să-mi întrerup concediu şi că vreau să-mi reiau lucrul. Am fost şocat să văd că mă refuză. Mi-au spus, foarte politicos, că politica firmei nu permite întreruperea concediului angajaţilor, mai ales că eu mi aveam doar câteva sute de zile de concediu plâtit rămas. Mi-au dat, în schimb o primă penru dedicaţia pe care le-am arătat-o. Nu m-am lăsat convins aşa de uşor, am insistat, le-am spus că sunt dispus să lucrez în timpul concediului, muncă voluntară şi de acasă, doar să mă primească înapoi mai repede. M-au refuzat din nou, dar de data asta au fost mai fermi şi m-au ameninţat cu o nouă primă, una pentru perseverenţă.
Văzând că nu am sorţi de izbândă, deznădăjduit, m-am dat bătut şi m-am întors acasă. Am plâns în hohote, încercând să înţeleg de ce mi se întâmplă toate astea tocmai mie. Cu ce am geşit?
Chiar când disperarea mea se apropia de culmea îndurării mele, m-am trezit din somn. Mi-am dat seama că totul a fost doar un vis. Un vis urât, dar un vis care te face să apreciezi şi mai mult ceea ce ai. Adică un concediu îndestulător de scurt, fără acele prime nedorite, cu firme care, atât de înţelegătoare la nevoile angajaţilor, acceptă cu nespusă generozitate lucrul din concediu, de acasă şi prin over-time, neplătit, bineînţeles. Zâmbesc şi vărs o lacrimă de fericire...
Sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu