Jurnal de după concediu - Partea I: Dimineaţa

Ora 6:59
Ploapele îmi sunt lipite, dar reuşesc, cu greu, să deschid ochii. E întuneric şi linişte. Cred că mai am o oră-două de somn până sună ceasul. Mă întorc pe partea cealaltă. Somnul mă cuprinde cu blândeţe, însoţindu-mă în lumea plăcută a viselor.

Ora 7:00
Sunt pe o plajă, la umbra unui palmier şi sorbesc cu poftă dintr-o jumătate nucă de cocos. Valurile înspumate mângâie nisipul auriu. Aud un pescăruş în depărtare. E frumos aici. Pescăruşul se apropie şi începe să ţipe din ce în ce mai tare. Mă întorc, dar nu-l văd nicăieri. Zgomotul devine neplăcut şi parcă nenatural de regulat. Devin agitat. Sunetul e acum asurzitor. Urăsc pescăruşii...

Ora 7:01
Opresc alarma de la ceas. Dau plapuma la o parte şi mă ridic din pat. E frig în cameră.

Ora 7:02
Dau să aprind lumina, dar, imediat ce apăs pe întrerupător, aud din direcţia patului, un mormăit, urmat de o foială. Sting lumina. Mormăitul şi foiala dispar. Aprind din nou lumina şi din nou aud acel mormăit urmat de foială. Cred că-i de la întrerupător, trebuie să-l schimb...

Ora 7:10
Lumina din baie e rece şi mult prea puternică.
Dau drumul la apă caldă, vine apă rece. Mă spăl pe mâini, apa e rece. Mă spăl pe faţă, apa e rece. Mă spăl pe dinţi, apa e rece. Clătesc periuţa de dinţă, apa e caldă. Închid robinetul...

Ora 7:44
Deschid frigiderul. Vine frig, îl închid la loc. Îmi iau rucsacul şi ies din casă. E frig...

Ora 7:45
Ies afară din scară. Frigul mă plesneşte peste faţă. Îmi fac curaj şi înaintez. Trotuarul sclipeşte, parcă e proaspăt lăcuit. La al doilea pas, piciorul îmi fuge înainte.

Ora 7:45 şi 50 milisecunde
Cu o mână mă sprijin hotărât de aer. Cu cealaltă mă agâţ de batista din buzunar. Piciorul stâng e la nivelul capului. Nu credeam că-l pot ridica aşa de sus. Uite-l şi pe celălalt picior! E ceva mai jos, ce-i drept, dar nu cu mult. Ce frumos mi-am legat şireturile!

Ora 7:45 şi 54 milisecunde
Simt că plutesc. Trag aer în piept şi închid ochii...

Ora 7:45 şi 55 milisecunde
Izbesc trotuarul bărbăteşte, fără milă. Aerul din plămâni iese cu putere, pe unde poate şi el, lăsând în urmă un vaiet înfundat. Dau să ţip de durere, dar, fără aer, rămân doar cu gura deschisă, uitându-mă contemplativ la cer. Singurul care-mi acordă atenţie e vecinul de la trei, care, plin de empatie, râde cu poftă, în timp ce strigă cu îngijorare: "Stai că-ţi fac poză..."

Ora 7:46
Stau...

Va urma...