Gata! Am tras suficient de timp pe ziua de azi. Nu-mi ajunge că de dimineață mă tot prefac că sunt ocupat? După atâtea ore de stat încep și eu să mă resimt. De la o anumită vârstă nu mai poți menține același ritm. Ajungi să obosești și dacă în jurul tău se lucrează mai intens.
Plecarea îmi e puțin îngreunată de privirea vigilentă a șefului meu, dar momentul prielnic se ivește și reușesc să mă scurg discret de pe scaun, făcându-mă nevăzut.
În schimb, cum ies din clădire sunt îmbrățișat, sufocant de strâns, de aerul verii. Nu-i bai că e mult de mers până la stația de tramvai, bine că nu e nici urmă de umbră până acolo. Măcar că asfaltul e moale.
Cumva ajung, ca să văd că peronul e plin de ofiliți din ăștia ca mine, fără pic de vlagă. Partea bună e că la capătul străzii începe să se contureze imaginea tremurândă a unui miraj de tramvai.
Două eternități și un sfârâit lung mai târziu, acesta oprește în stație. Ușa se deschide ca o oală sub presiune, eliberând un val de fierbințeală. Până să-mi dau seama că nu vreau să urc, cei din spate se opintesc și mă împing înăuntru. Terminația „vai” din „tramvai” n-a fost pusă acolo degeaba. Noroc cu mirosul dinăuntru, care îmi trage rapid două palme peste nas, să nu leșin de la căldură. Bineînțeles că toate geamurile sunt închise, nu cumva să se piardă din aerosoli.
Într-un moment de slăbiciune deplină, fac greșeala să deschid un geam. L-am ales pe cel mai mic și amărât. Nu-l crăp bine că aud din spate, strigătele suferinzilor de dureri la măsele, urechi și alte orificii: „Nu vezi dom'le că-i curent?”
În ovațiile privirilor încruntate, închid repede geamul, calmând astfel situația revoltătoare în care ne aflam cu toții.
Stând așa si transpirând, mă gândesc că la saună ar fi fost oricum mai scump. Nu termin bine gândul că se urcă în tramvai trei muncitori la maieu, care găsesc loc să se țină de bara de sus, cu amândouă mâinile, tocmai în dreptul meu.
Și cum stau eu acolo flancat din toate părțile, numai ce îmi fuge gândul la fizică. Încep să estimez cam câte din moleculele de aer, pe care le inspir fără pic de împotrivire, au ricoșat de pe acele șase supsuori, umezite ca de rouă.
Gândurile îmi sunt însă întrerupte de refuzul plămânilor de a mai accepta aer, însoțit de încețoșarea privirii și de înlăcrimarea subită a nărilor. Toată această splendidă împreunare de simțuri, mă face să rup liniștea și să-i întreb pe distinșii mei însoțitori dacă vor coborî la prima. Naiva mea speranță e imediat trântită cu picioarele de pământ și pusă la punct de răspunsul lor hotărât, cum că merg până la ultima stație.
Așa stând lucrurile, brusc îmi piere cheful de a mai merge cu tramvaiul. Mai mult, simt cum gândurile încep să mă trădeze pentru că regretă, ceea ce n-am crezut vreodată că o să regrete, și anume că am plecat de la birou. Dar, ce să fac, că doar n-o să dau vina pe ele săracele, că și ele suferă, ca și mine de atâta zăpușală.
Gata, de mâine încep să merg cu bicicleta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu