Făt Frumos și Părul Spânului

A fost o dată ca niciodată, pentru că pe vremea aia dățile nu se prea aseamănau între ele și nici nu se prea repetau. Era atunci un împărat ce stăpânea o mare și bogată împărăție. În mod normal ar fi trebuit să fie un imperiu, dar cum împăratului îi plăceau mai mult împărățiile decât imperiile, părinții lui, și ei împărați, i-au luat odraslei o împărăție ca și cadou de majorat. Dar asta fusese cu mult timp în urmă, așa mult timp că nimeni nu mai ține exact minte cum s-a procopsit împăratul cu împărăția asta.
Ei, și în această mare împărăție toți supușii îi ziceau împăratului, Împăratul Luminat, deși pe împărat îl chema Semețeanu August, dar cum nu-i plăcea numele ăsta le porunci supușilor să nu-i mai spună așa. Iar supuși-l ascultară cu mare băgare de seamă. Am uitat să vă spun că prin acele locuri totul era mare, și împărăția, dar și băgarea de seamă. Și împăratul ăsta avea visteria plină cu cele mai de preț lucruri de pe lumea asta: nestemate rare, podoabe scumpe, giuvaieruri ce nu le mai găseai altundeva în lume. Ce mai, era o colecție de unicate!
Însă, de ceva timp, un gând încolțise în mintea împăratului și nu-i mai dădea pace. Îl măcina și-l sâcâia întruna, și ziua și noaptea, mai rău ca durerea de măsele. Dacă era ceva ce nu-i putea da pace împăratului, acela era gândul că nu posedă ce-i cel mai rar și mai rar pe lumea asta. Și pentru că ce-i rar e și prețios, tânjea împăratul după acel lucru nespus de tare și nespus de mult timp. Nespus, pentru că n-a zis nimic nimănui. A ținut în el totul fără ca cei din jur să bănuiască ceva și de asta era tare necăjit de o vreme încoace.
Și totul a început din cauza unei ursitoare, pe nume Pungășoara Șiretleanu, care îi spuse o dată, demult de Părul Spânului, și de atunci n-a mai avut liniște. Împăratul, nu ursitoarea, că ursitoarea n-avea nici o treabă, că ea-și făcuse datoria. Îi zise niște vorbe, îi luase banii și își luase apoi frumos tălpășița. Și acum era-ntr-un concediu la băi termale, din cauza șalelor. Ursitoarea, nu împăratul, că împăratul avusese grijă de el, să nu ridice nimic greu și să nu stea-n frig. Dar degeaba, ca nici el nu era acum în apele lui.
În cele din urmă, împăratul chibzui că nu-i altă cale de a scăpa de povara acestor râvniri, așa că își chemă supușii cei mai apropiați și le porunci să i-l aducă în față pe cel mai vrednic om din împărăție. Cum cel mai neînfricat, cel mai dibaci, cel mai zdravăn, cel mai iscusit, cel mai falnic, cel mai arătos și cel mai smerit, era nimeni altul decât Făt Frumos, pe numele său adevărat Ifosele Amiezului, supușii îl chemară în fața împăratului de îndată.
- Făt Frumos! strigă împăratul. Îți poruncesc să cauți pe unde îi căuta, să umblii pe unde îi umbla, numai să-mi aduci Părul Spânului. De-ai să reușești am să-ți dau pe fata mea cea mare de soață și jumătate din vedem cât din împărăție...
Făt Frumos chibzui, în sinea lui, că n-ar prea ține să se însoare, că era mult prea în floarea vărstei, iar pe fata împăratului, pe care-o chema Stropșița Sluțeana, n-o prea vroia, că nu prea mai era în floarea vârstei.
- ...Iar de o să te întorci cu mâna goală, continuă Împăratul, capul îți va sta unde-ți stau picioarele...
Pe de altă parte, își zise repede în sinea lui Făt Frumos, oriceva bucățică de împărăție nu-i lucru de lepădat, iar cu fata te obișnuiești, că-i de neam mare, e cumsecade și la locul ei, iar restul se tomnește cu niște vin bun.
- Mă învoiesc, Împărate, zise Făt Frumos. Dar o să am nevoie de-un armăsar de nădejde și de-un paloș strașnic.
Împăratul îi încuvință lui Făt Frumos pe vestitul armăsar Nechezel care, între noi fie vorba, nu mai era demult armăsar, din cauza unei nebăgări de seamă. Vrând să sară peste un gard de fier ascuțit, a socotit greșit înălțimea gardului și s-a agățat în el cu ce nu trebuia și așa a ajuns cal. Dar n-a spus la nimeni, că nici n-avea cum, și cum nimeni nu l-a căutat, lumea încă-i mai zicea armăsar.
Împăratul ținea foarte mult la calul ăsta, că îl avea de când era tânăr. Împăratul, nu calul. Adică cu mult timp în urmă, defapt cu foarte mult timp în urmă. Așa de mult timp, că Făt Frumos se întreba dacă mai are dinți mârțoaga aia. Dar nu-l căută, că era de dat, și-n plus îi era frică să nu fie mușcat. Făt Frumos, nu calul.
Iar ca paloș, Împăratul îi dărui lui Făt Frumos, o sabie topită-n inima pământului, răcită-n adâncul oceanului, ascuțită de vârful mulților, lustruită de nisipurile deșertului și făcută-n China. Dar era un paloș fermecat cu care puteai despica... aerul, puteai sulbera... vise, puteai tăia... pofte, puteai ciunti... elanuri, puteai curma... vorbe, puteai frânge... inimi, puteai doborî... moralul și puteai rupe... tăcerea. Ce mai, cu paloșul ăla puteai înfinge-nțepătura-n spintecătură și alte câte și mai câte, și era de folos și în luptă!
Astfel porni Făt Frumos, cu paloșul într-o mână și suit pe spinarea lui Nechezel, în cealaltă. Și cutreierând lumea-n lung și-n lat, că nu vru să-ntrebe pe nimeni de adresă, până ce, într-un târziu găsi sălașul Spânului și-i bătu în poartă.
- Cine-i acolo? se auzi vocea groasă a Spânului, pe care-l chema în realitate Calvițian Cheleș, dar pentru a se potrivi mai bine în poveste o să-i spunem tot Spânul.
- Mi se spune Făt Frumos, dar prieteni-mi spun Miezu, zise Făt Frumos.
- Și ce te-aduce prin părțile astea, Făt Frumos? spuse Spânul.
- Împăratul Șăf m-a trimis după Părul tău, așa că spune-mi unde-l ții, Spânule? zise Făt Frumos.
- În grădină, Făt Frumos! zise Spânul.
- Păi, de ce-l ții în grădină, Spânule? zise Făt Frumos.
- Păi, de aia, c-acolo-l bate soarele și-l udă ploaia! zise Spânul.
- Bine, Spânule, dar nu ți-e teamă că ți-l răvășește vântul și ți-l destramă la capete? zise Făt Frumos.
- Auzi aici, măi Făt Frumos, zise Spânul, în primul rând eu nu mă tem de nimic, iar în al doilea rând ăsta-i Părul meu și fac ce poftesc cu el.
- Spânule, bag de seamă că tu nu prea ești vrednic de Părul ăsta, zise Făt Frumos, și o să rămâi fără el, că nu știi să-i porți de grijă. Eu zic să ne-ntrecem-norșice, și cine-o ieși-ntâi apoi acela să i-a Părul! Ce zici, te-nvoiești?
- Mă-nvoiescu, cum să nu, Fât Frumos, zise Spânul. Pentru început hai să ne întrecem în miștouri. Ce spui Făt Frumos?
- Bine Spânule, să-i dăm bice!
Nu-și termină bine vorba Făt Frumos, că Spânul începu să-l lovească cu vorbe grele:
- Cum te strigau când erai mic?, întrebă retoric Spânul, și continuă îndată cu răspunsul. Fătăluț, Androginel, Mândruțulică? Problema-i că frumusețea-i trecătoare, așa că mai încolo, peste ani, cine știe cum o să te cheme lumea? Nu m-aș mira s-aud Făt Nasol sau Strâmb-făt, dar poate greșesc. Că tot veni vorba, de ce ți se spune încă Făt, frumușelule?

Făt Frumos își ascuți bine limba înainte să-și deschidă gura, și-i grăi:
- Păi că-s arătos și gingaș, ca ș-acum fătat, Spânule. Dar, i-a zi, tu câți ani ai lucrat ca și tester la fabrica de ceară pentru epilat, că pari a fi om cu experiență în asta?
Spânul își apuca cu amândouă mâinile orgoliul și-l unflă cât putu. Fât Frumos îi zâmbi drăgăstos și-l plesni rapid, zicând:
- Dac-ar fi să faci un test de inteligență unde trebuie să grupezi cuvintele cu aceeași semnificație, este că cuvintele: ”pieptene”, ”frizerie”, ”fixativ” și ”inutil” le-ai pune în aceeași categorie, nu?
N-apucă Spânul să caște gura că și contiuă Fât Frumos:
- Oricum, trebuie să fie bine să nu-ți intre niciodată păru-n ochi sau să te tragă cineva de păr. Îți dai seama că dacă toți am fi ca tine, n-ar exista-n lumea asta șamponul, că săpunul ar fi suficient.
Spânul se făcu roșu din cap până-n picioare, dar Făt Frumos continuă:
- Știi de ce mi-e mai milă, Spânule? Mi-e milă de păduchii tăi. Păi săracii, trebuie să folosească cremă de soare, vara, ca să nu facă cumva insolație.
Pleoapa de jos a ochiului stâng începu să-i tremure Spânului în timp ce Fât Frumos își vedea de treabă:
- Aproape toți oamenii se tem să nu li se agațe vreun liliac în păr. În schimb tu poți sta liniștit, că în cel mai rău caz liliacul va ricoșa de pe tine.
Spânu-nghiți-n sec.
- Acum am și eu o întrebare, dacă noi ne speriem, ni se ridică păru-n ceafă, dar tu cum îți dai seama?
Și ar mai fi continuat Făt Frumos mult și bine, dacă nu-l văzu pe Spân că se ridică și pleacă și se întoarce inapoi cu Păru-n mână. Spânul fu nevoit să-i dea părul lui Făt Frumos, că așa fu înțelegerea. Și uite că așa a rămas el fără Păr.
Bucuros Făt Frumos înșfăcă părul c-o mână și cu cealaltă sări pe Nechezel, care o și luă la goană spre Împărat.
Dar odată întors la palatul împăratului avu o surpriză.
- Eu te-am trimis după Părul Spânului, și tu te întorci cu asta? zise mirat Împăratul.
- Mărite Împărate, îți făgăduiesc că ăsta era singurul Păr pe care-l avea Spânul. Altu nu avea nicăieri altundeva, că m-am uitat peste tot și n-am găsit nimic altceva.
Ei și astfel au rămas Împăratul fără împăcare, fata lui fără măritiș, Făt Frumos fără avuție și Spânul fără Păr. Că așa-i în viață, tânjim după lucruri care nu ne trebuiesc, facem lucruri altele decât ce ne cad nouă bine, că așa ne spun alții, iar nepăsarea, zăpăceala și lipsa de cuget adănc ne fac să trecem prin viață fără să ne-ncânte ce avem.
Și așa au trăit ei, sec, mult și până la adânci bătrâneți, ca noi toți de altfel.