O pală de vânt ridică un nor translucid de praf câțiva metri deasupra solului. În loc să se risipească imediat şi să se aşeze repede înapoi peste pătura groasă de nisip de unde a fost ridicat, acesta rămâne aproape încremenit pe cer. La scurt timp o altă pală de vânt, urmată de alta și alta, desprind pe rând din ce în ce mai mult nisip roșiatic până ce întreg peisajul este învăluit de o perdea arămie.
Deşi e miezul zilei, soarele nu se arată deloc generos cu razelel lui calde. Desigur, perdeaua de praf şi vântul nu ajută deloc. Sunt multe grade sub zero.
Din fericire vântul se oprește și praful face cale întoarsă coborând ușor şi scoţând la iveală câteva vârfuri de stânci răzleţe. Îmi aleg cea mai apropiată stâncă ca reper şi încep să mă îndrept spre ea, în speranţa că de pe vârful ei mă voi putea orienta mai bine.
Înaintarea este mai dificilă decât mă aşteptam. Fiecare pas pe care-l fac se afundă adânc în nisipul roşiatic, scoţând un scârţâit asemenea mersului prin zăpadă proaspăt căzută într-o zi geroasă de iarnă.
Închid ochii şi încerc să îmi imaginez că întradevăr mă aflu într-un loc cu zăpadă. Zâmbesc pentru o clipă doar, până realizez cât de departe sunt de cel mai apropiat loc înzăpezit. Zâmbetul mi se şterge brusc şi de pe buze şi din minte, când îmi dau seama cât de singur sunt aici.
Am învăţat să nu las astfel de gânduri să-mi ocupe mintea, pentru că sunt la fel de periculoase ca aceste locuri. Ca să trec mai uşor peste astfel de perioade de frică intensă, am văzut că e de preferat să încerc să mă concentrez pe activităţi mărunte, cum ar fi: să ajung la stâncă şi să mă caţăr pe ea ca să pot vedea mai bine împrejurimile.
Reuşesc să ajung la baza stâncii şi încep şă mă caţăr. Spre deosebire de mersul prin nisip, urcatul se dovedeşte mult mai simplu având ceva rigid ca şi sprijin. Mă simt mai uşor şi mai în largul meu în timp ce mă agăţ de colţuri de piatră şi mă împing înainte. Ce bine ar fi dacă aş găsi o altă cale de mers, decât prin acel nisip anevoios!
Din vârful stâncii se văd împrejurimile mult mai clar. Mă aflu la buza unui crater imens. Spre deosebire de nisipul din jur, pereţii craterului sunt formaţi din aceeaşi stâncă roşie, ca cea pe care mă aflu. E foarte posibil ca această stâncă să nu fie altceva decât nisipul topit de explozia care a format acel crater. Mă întreb cât timp a trecut de atunci şi cum a arătat acest loc înainte de impact. Din moment ce nisipul aproape a umplut craterul, iar pietrele din jur poartă semne clare de erodare, totul pare să se fi petrecut cu foarte mult timp înainte.
Desigur, toate aceste gânduri sunt inutile pentru că instrumentele montate deja pe suprafaţa planetei au tras concluzia că nu e potrivită construirea unei colonii. Ar mai fi doar o singură şansă, pe planeta următoare, care e ceva mai apropiată de stea. Sper să fie mai primitoare decât aceasta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu