Făt Frumos și Părul Spânului

A fost o dată ca niciodată, pentru că pe vremea aia dățile nu se prea aseamănau între ele și nici nu se prea repetau. Era atunci un împărat ce stăpânea o mare și bogată împărăție. În mod normal ar fi trebuit să fie un imperiu, dar cum împăratului îi plăceau mai mult împărățiile decât imperiile, părinții lui, și ei împărați, i-au luat odraslei o împărăție ca și cadou de majorat. Dar asta fusese cu mult timp în urmă, așa mult timp că nimeni nu mai ține exact minte cum s-a procopsit împăratul cu împărăția asta.
Ei, și în această mare împărăție toți supușii îi ziceau împăratului, Împăratul Luminat, deși pe împărat îl chema Semețeanu August, dar cum nu-i plăcea numele ăsta le porunci supușilor să nu-i mai spună așa. Iar supuși-l ascultară cu mare băgare de seamă. Am uitat să vă spun că prin acele locuri totul era mare, și împărăția, dar și băgarea de seamă. Și împăratul ăsta avea visteria plină cu cele mai de preț lucruri de pe lumea asta: nestemate rare, podoabe scumpe, giuvaieruri ce nu le mai găseai altundeva în lume. Ce mai, era o colecție de unicate!
Însă, de ceva timp, un gând încolțise în mintea împăratului și nu-i mai dădea pace. Îl măcina și-l sâcâia întruna, și ziua și noaptea, mai rău ca durerea de măsele. Dacă era ceva ce nu-i putea da pace împăratului, acela era gândul că nu posedă ce-i cel mai rar și mai rar pe lumea asta. Și pentru că ce-i rar e și prețios, tânjea împăratul după acel lucru nespus de tare și nespus de mult timp. Nespus, pentru că n-a zis nimic nimănui. A ținut în el totul fără ca cei din jur să bănuiască ceva și de asta era tare necăjit de o vreme încoace.
Și totul a început din cauza unei ursitoare, pe nume Pungășoara Șiretleanu, care îi spuse o dată, demult de Părul Spânului, și de atunci n-a mai avut liniște. Împăratul, nu ursitoarea, că ursitoarea n-avea nici o treabă, că ea-și făcuse datoria. Îi zise niște vorbe, îi luase banii și își luase apoi frumos tălpășița. Și acum era-ntr-un concediu la băi termale, din cauza șalelor. Ursitoarea, nu împăratul, că împăratul avusese grijă de el, să nu ridice nimic greu și să nu stea-n frig. Dar degeaba, ca nici el nu era acum în apele lui.
În cele din urmă, împăratul chibzui că nu-i altă cale de a scăpa de povara acestor râvniri, așa că își chemă supușii cei mai apropiați și le porunci să i-l aducă în față pe cel mai vrednic om din împărăție. Cum cel mai neînfricat, cel mai dibaci, cel mai zdravăn, cel mai iscusit, cel mai falnic, cel mai arătos și cel mai smerit, era nimeni altul decât Făt Frumos, pe numele său adevărat Ifosele Amiezului, supușii îl chemară în fața împăratului de îndată.
- Făt Frumos! strigă împăratul. Îți poruncesc să cauți pe unde îi căuta, să umblii pe unde îi umbla, numai să-mi aduci Părul Spânului. De-ai să reușești am să-ți dau pe fata mea cea mare de soață și jumătate din vedem cât din împărăție...
Făt Frumos chibzui, în sinea lui, că n-ar prea ține să se însoare, că era mult prea în floarea vărstei, iar pe fata împăratului, pe care-o chema Stropșița Sluțeana, n-o prea vroia, că nu prea mai era în floarea vârstei.
- ...Iar de o să te întorci cu mâna goală, continuă Împăratul, capul îți va sta unde-ți stau picioarele...
Pe de altă parte, își zise repede în sinea lui Făt Frumos, oriceva bucățică de împărăție nu-i lucru de lepădat, iar cu fata te obișnuiești, că-i de neam mare, e cumsecade și la locul ei, iar restul se tomnește cu niște vin bun.
- Mă învoiesc, Împărate, zise Făt Frumos. Dar o să am nevoie de-un armăsar de nădejde și de-un paloș strașnic.
Împăratul îi încuvință lui Făt Frumos pe vestitul armăsar Nechezel care, între noi fie vorba, nu mai era demult armăsar, din cauza unei nebăgări de seamă. Vrând să sară peste un gard de fier ascuțit, a socotit greșit înălțimea gardului și s-a agățat în el cu ce nu trebuia și așa a ajuns cal. Dar n-a spus la nimeni, că nici n-avea cum, și cum nimeni nu l-a căutat, lumea încă-i mai zicea armăsar.
Împăratul ținea foarte mult la calul ăsta, că îl avea de când era tânăr. Împăratul, nu calul. Adică cu mult timp în urmă, defapt cu foarte mult timp în urmă. Așa de mult timp, că Făt Frumos se întreba dacă mai are dinți mârțoaga aia. Dar nu-l căută, că era de dat, și-n plus îi era frică să nu fie mușcat. Făt Frumos, nu calul.
Iar ca paloș, Împăratul îi dărui lui Făt Frumos, o sabie topită-n inima pământului, răcită-n adâncul oceanului, ascuțită de vârful mulților, lustruită de nisipurile deșertului și făcută-n China. Dar era un paloș fermecat cu care puteai despica... aerul, puteai sulbera... vise, puteai tăia... pofte, puteai ciunti... elanuri, puteai curma... vorbe, puteai frânge... inimi, puteai doborî... moralul și puteai rupe... tăcerea. Ce mai, cu paloșul ăla puteai înfinge-nțepătura-n spintecătură și alte câte și mai câte, și era de folos și în luptă!
Astfel porni Făt Frumos, cu paloșul într-o mână și suit pe spinarea lui Nechezel, în cealaltă. Și cutreierând lumea-n lung și-n lat, că nu vru să-ntrebe pe nimeni de adresă, până ce, într-un târziu găsi sălașul Spânului și-i bătu în poartă.
- Cine-i acolo? se auzi vocea groasă a Spânului, pe care-l chema în realitate Calvițian Cheleș, dar pentru a se potrivi mai bine în poveste o să-i spunem tot Spânul.
- Mi se spune Făt Frumos, dar prieteni-mi spun Miezu, zise Făt Frumos.
- Și ce te-aduce prin părțile astea, Făt Frumos? spuse Spânul.
- Împăratul Șăf m-a trimis după Părul tău, așa că spune-mi unde-l ții, Spânule? zise Făt Frumos.
- În grădină, Făt Frumos! zise Spânul.
- Păi, de ce-l ții în grădină, Spânule? zise Făt Frumos.
- Păi, de aia, c-acolo-l bate soarele și-l udă ploaia! zise Spânul.
- Bine, Spânule, dar nu ți-e teamă că ți-l răvășește vântul și ți-l destramă la capete? zise Făt Frumos.
- Auzi aici, măi Făt Frumos, zise Spânul, în primul rând eu nu mă tem de nimic, iar în al doilea rând ăsta-i Părul meu și fac ce poftesc cu el.
- Spânule, bag de seamă că tu nu prea ești vrednic de Părul ăsta, zise Făt Frumos, și o să rămâi fără el, că nu știi să-i porți de grijă. Eu zic să ne-ntrecem-norșice, și cine-o ieși-ntâi apoi acela să i-a Părul! Ce zici, te-nvoiești?
- Mă-nvoiescu, cum să nu, Fât Frumos, zise Spânul. Pentru început hai să ne întrecem în miștouri. Ce spui Făt Frumos?
- Bine Spânule, să-i dăm bice!
Nu-și termină bine vorba Făt Frumos, că Spânul începu să-l lovească cu vorbe grele:
- Cum te strigau când erai mic?, întrebă retoric Spânul, și continuă îndată cu răspunsul. Fătăluț, Androginel, Mândruțulică? Problema-i că frumusețea-i trecătoare, așa că mai încolo, peste ani, cine știe cum o să te cheme lumea? Nu m-aș mira s-aud Făt Nasol sau Strâmb-făt, dar poate greșesc. Că tot veni vorba, de ce ți se spune încă Făt, frumușelule?

Făt Frumos își ascuți bine limba înainte să-și deschidă gura, și-i grăi:
- Păi că-s arătos și gingaș, ca ș-acum fătat, Spânule. Dar, i-a zi, tu câți ani ai lucrat ca și tester la fabrica de ceară pentru epilat, că pari a fi om cu experiență în asta?
Spânul își apuca cu amândouă mâinile orgoliul și-l unflă cât putu. Fât Frumos îi zâmbi drăgăstos și-l plesni rapid, zicând:
- Dac-ar fi să faci un test de inteligență unde trebuie să grupezi cuvintele cu aceeași semnificație, este că cuvintele: ”pieptene”, ”frizerie”, ”fixativ” și ”inutil” le-ai pune în aceeași categorie, nu?
N-apucă Spânul să caște gura că și contiuă Fât Frumos:
- Oricum, trebuie să fie bine să nu-ți intre niciodată păru-n ochi sau să te tragă cineva de păr. Îți dai seama că dacă toți am fi ca tine, n-ar exista-n lumea asta șamponul, că săpunul ar fi suficient.
Spânul se făcu roșu din cap până-n picioare, dar Făt Frumos continuă:
- Știi de ce mi-e mai milă, Spânule? Mi-e milă de păduchii tăi. Păi săracii, trebuie să folosească cremă de soare, vara, ca să nu facă cumva insolație.
Pleoapa de jos a ochiului stâng începu să-i tremure Spânului în timp ce Fât Frumos își vedea de treabă:
- Aproape toți oamenii se tem să nu li se agațe vreun liliac în păr. În schimb tu poți sta liniștit, că în cel mai rău caz liliacul va ricoșa de pe tine.
Spânu-nghiți-n sec.
- Acum am și eu o întrebare, dacă noi ne speriem, ni se ridică păru-n ceafă, dar tu cum îți dai seama?
Și ar mai fi continuat Făt Frumos mult și bine, dacă nu-l văzu pe Spân că se ridică și pleacă și se întoarce inapoi cu Păru-n mână. Spânul fu nevoit să-i dea părul lui Făt Frumos, că așa fu înțelegerea. Și uite că așa a rămas el fără Păr.
Bucuros Făt Frumos înșfăcă părul c-o mână și cu cealaltă sări pe Nechezel, care o și luă la goană spre Împărat.
Dar odată întors la palatul împăratului avu o surpriză.
- Eu te-am trimis după Părul Spânului, și tu te întorci cu asta? zise mirat Împăratul.
- Mărite Împărate, îți făgăduiesc că ăsta era singurul Păr pe care-l avea Spânul. Altu nu avea nicăieri altundeva, că m-am uitat peste tot și n-am găsit nimic altceva.
Ei și astfel au rămas Împăratul fără împăcare, fata lui fără măritiș, Făt Frumos fără avuție și Spânul fără Păr. Că așa-i în viață, tânjim după lucruri care nu ne trebuiesc, facem lucruri altele decât ce ne cad nouă bine, că așa ne spun alții, iar nepăsarea, zăpăceala și lipsa de cuget adănc ne fac să trecem prin viață fără să ne-ncânte ce avem.
Și așa au trăit ei, sec, mult și până la adânci bătrâneți, ca noi toți de altfel.

La granița zonei de comfort

Neîncrederea
Știu ce trebuie să fac, dar...
...sigur vreau asta?

...oare sunt în stare?
...oare e cel mai bun lucru?

...m-am gândit oare la tot?
...de ce să risc un eșec?

...cum se vor uita la mine după?

...dacă n-o să iasă bine?
...dacă nu o să mai pot da înapoi?
...oare e momentul potrivit?

...dacă mă grăbesc?
...dacă e prea târziu?

...ce părere vor avea ceilalți despre asta?

Încrederea
Nu știu ce trebuie să fac, dar...
...e normal la început.
...ce se poate întâmpla?
...n-am nimic de pierdut.

...trebuie să încerc ceva.

...ceva tot trebuie să iasă.

...trebuie început de undeva.

...mă mai gândesc pe parcurs.

...încerc în mai multe feluri.

...o să mă ajute ceilalți.
...o să am ce învăța din asta.
...o schimbare n-o să-mi facă rău.

...acuma-i momentul să ies în evidență.

Daca-ș fi șofer în loc de biciclist...

... aș merge cu mașina pe o stradă pietonală plină de oameni, încadrându-mă între niște marcaje suficient de mici încât să nu-mi încapă mașina, dar suficient de mari încât nici pietonii să nu încapă de mine.
... aș avea foarte multe borduri de urcat și de coborât pe traseu.
... aș putea circula cu mașina doar pe anumite străzi din oraș.
... șansele ca mașina mea cea nouă să fie furată din garajul închis, din fața blocului, din parcarea păzită, din dreptul camerelor de luat vederi, revopsită și vândută în piața de vechituri a doua zi, ar fi foarte mari.
... aș fi obligat prin lege să mă dau jos din mașină și să o împing câțiva metri, pe anumite porțiuni de drum, ca abia apoi să mă pot urca înapoi la volan.
... primăria ar amenaja o parcare taman în mijlocul unei zone unde accesul auto e interzis.
... aș trece cu nonșalanță pe culoarea roșie a semaforului, dacă nu încurc pe nimeni, dacă nu mă vede vreun polișist sau dacă mă grăbesc.
... aș găsi pe traseu stâlpi de iluminat, gropi, guri de canal, alte vehicule parcate, pubele de gunoi, mulți pietoni, stații de autobuz, etc.
... aș claxona foarte rar și doar pietonii.
... aș putea conduce mașina stând cu mâinile în buzunar, doar folosindu-mi centru de greutate.
... nu aș avea probleme cu locurile de parcare.

Impresii pe două roți

Batista cu roți
Ce poate fi mai plăcut și mai relaxant ca o plimbare cu bicicleta prin oraș într-o zi frumoasă de primăvară? Vântul îți mângâie delicat obrajii, soarele îți încălzește sufletul, iar mișcarea te revigorează.
Ce poate să lipseasca la imaginea asta idilică? Ei bine, pietonii lipsesc, și în special o anumită categorie de pietoni, ce obișnuiesc să își toaleteze cavitatea bucală, cea nazală și desigur faringele în văzul tuturor. Nu mă refer la cei ce folosesc o batistă pentru a face treaba asta măreață, nu, nicidecum. Mă refer la cei ce preferă să facă asta prin expulzarea bruscă a surplusului secrețiilor proprii de nectar pe unul din orificiile cu care le este echipat acel membu dintre umeri, ce stă sprijinit pe gât. Și nici n-ar fi așa de rău, dacă măcar ar ținti în față, dar, de cele mai multe ori aleg să facă asta întorcând capul în stânga sau în dreapta.
Nu vă pot descrie cât de înălțătoare e senzația pe care o simți ca biciclist, când te intersectezi cu traiectoria balistică a unui astfel de proiectil. E splendid, ce să mai zic!
De aici situația nu poate să evolueze decât în bine, când pietonul observă cu uimire ce s-a întâmplat și în loc să se prefacă jenat de situație, îl pufnește râsul, în schimb.
Ce-i drept, există o oarecare notă umoristică, în a fi considerat o batistă cu roți!

Șoferul chior
Mi s-a întâmplat, nu o dată, să circul cu mașina prin oraș și să fiu surprins de câte un biciclist care îmi apare dintr-o dată în față. Din fericire, de fiecare dată am avut, ori eu, ori biciclistul, prezența de spirit de a ne evita unul pe celălalt. Aș putea spune că e nevoie de doi oameni neatenți pentru a face un accident. Cu sigurantă nu e vina biciclistului, pentru că acesta nu se teleportează taman dreptul mașinii. Mai degrabă vina șoferului care de cele mai multe ori e doar parțial atent la trafic.
Nu vorbesc despre acei șoferi care consideră că e perfect normal să se dea pe smart phone în timp ce conduc prin oraș. În acest caz culoarea roșie a semaforului, trecerile de pietoni și toți ceilalți participanți la trafic devin simple distrageri ale atenției șoferului, așa că își merită întreg repertoriul de înjurături, priviri iritate, claxoane.
Mă refer la acei șoferi care sunt interesați de ce se întâmplă în jurul lor, dar atenția lor e concentrată spre o categorie de elemente din trafic. De cele mai multe ori un șofer caută cu privirea semne de circulație, marcaje, alte autovehicule și poate pietoni, pentru că așa a fost învățat din timpul școlii de șoferi. De foarte puține ori găsești un șofer care să caute cu privirea bicicliști. Mă doare să recunosc dar știu că și eu sunt din categoria asta. Știu că din dorința de a fi foarte conștient la un moment dat de numărul de mașini din jurul meu, de traiectoria și viteza lor și a mea, de starea drumului, etc, ajung să ignor orice altceva. Asta face ca să fiu orb când vine vorba de un biciclist care se afla în raza mea vizuală de secunde bune, dar pe care ajung să-l remarc deabia în momentul în care acesta ajunge în fața mea. Abia atunci parcă mi se ridică o perdea de pe ochi și încep să văd toate celelalte lucruri care se petrec în jurul meu.
Nu știu cum să rezolv această problemă pe care o am ca și șofer, pentru că, din perspectiva unui biciclist e o problemă de-a dreptul înspăimântătoare.

Câinele confuz
Dacă mergeți des cu bicicleta cu siguranță ați avut la un moment dat de a face cu  unul sau mai mulți câini, care se arată fascinați de acele două roți care se deplasează cu o viteză ceva mai mare ca a unui pieton. Nu reușesc să îmi imaginez ce poate să treacă prin mintea unui astfel de animal atunci când vede o bicicletă în mișcare.
Poate sunt stimulați de orice se află în mișcare, dar atunci nu prea înțeleg de ce au aceasta predilecție spre bicicliști doar. De ce stau cuminți atunci când trec mașini pe lângă ei, dar imediat ce trece un biciclist, atitudinea lor se schimbă radical. Latră, mârâie, aleargă, dau să muște bicicleta.
Se poate să vadă ansamblul om-bicicletă-în-mișcare ca pe o potențială pradă, pentru că dacă oprești bicicleta și te dai jos de pe ea, interesul lor dispare aproape imediat, ba chiar par oarecum nedumeriți sau speriați. Ca și cum ar spune, în momentul în care te oprești: ”Ahm, cred că te-am confundat cu altceva...”, după care se întorc la ceea ce făceau adineaori ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ce nu dispare la fel de repede, în schimb e nivelul ridicat de adrenalină ce-l simte biciclistul și tremuratul discret al picioarelor, cauzat de efort și de frică.

Apa puțului de Timișoara (pamflet)

Descriere:
Apa este extrasă din inima puțurilor forate la o adâncime aparent mare, sub controlul vigilent al organelor însărcinate cu verificarea calității apei. Aceste organe, analizează calitatea apei din fiecare puț în permanență, o dată la cel puțin 3-12 luni, după care ori închid puțul definitiv pentru câteva zile, ori îl inundă de clor, pentru curățarea de microorganisme și orice altceva ce i-ar putea oripila pe cei de la laboratorul de analiză. După aplicarea tratamentului, apa din puț se consideră curată și sigură pentru a fi consumată de către cei ce vor să-și întărească sistemul imunitar, fără a mai fi nevoie de o reanalizare a apei.
Caracteristici:
Apă cloruroasă, aluminoasă, plumburoasă, mercurioasă, cu o puternică aromă de baltă, complementată de un conținut ridicat de nitriți si nitrați. În unele cazuri în apă se pot găsi concentrații mari de calcar, oxid de fier, radiu, disruptori endocrini și o serie de alte elemente organice și anorganice ce nu se găsesc în mod normal în apă.
Indicații terapeutice:
În primul rând este o apă recomandată celor ce suferă din cauza lipsei problemelor de sănătate. Printre acțiunile terapeutice ale acestei ape, le putem enumera pe următoarele:

• stimularea apariției pietrelor la rinichi
• stimularea sistemului imunitar de la nivelul stomacului, a intestinului și peste tot pe unde mai ajunge această apă
• combate funcționarea normală a digestiei, prin efectul său laxativo-constipant
• crește rezistența organismului la metale grele, datorită acțiunii selective de tipul ”ce nu te omoară, te-ntărește”
• reglează menstruația la bărbați
• scade incidența afecțiunilor de prostată la femei
• stimulează funcțiile creierului responsabile pentru căutarea și găsirea unor surse alternative de apă
• asigură necesarul de microorganisme pentru a ține sistemul imunitar mereu ocupat, dacă nu chiar copleșit
• în timp duce la dezvoltarea toleranței la mirosuri și gusturi neplăcute

Recomandări
Academia română de pediatrie recomandă această apă pentru irigarea cu moderație a grădinii și a gazonului.

Cât de rău e să fii rău?

Să zicem că nu ai avut o noapte bună, că nu ai dormit bine, că te-ai trezit obosit, cu fața la cearșaf, pe partea greșită a patului și cu fundul în sus. Pe lângă asta ai scăpat peruța de dinți pe jos în timp ce încercai să storci ultimii stropi de pastă de dinți din tub. Nici n-ai apucat să-ți bei cafeaua cafeaua sau să servești micul dejun pentru că te grăbeai să pleci spre muncă. Acum ești în întârziere și se face că dai de un șofer care îți face o observație. Nu mai contează dacă e sub forma unui claxon, a unei înjurături sau a unei remarci ușor negative. Dacă e acea picătură care face ca totul să dea pe dinafară, chiar așa de rău e să spui ce-ți vine să spui, fără menajamente sau restricții?
Nu avem, oare, voie să fim, din când în când, supărați și revoltați pe ceilalți, pe lume, sau pe noi înșine? Nu avem oare dreptul de a ne descărca de toate acumulările negative pe care le strângem în timp? Nu e normal ca și noi să fim răi la rândul nostru față de alții, chiar și pe nedrept?
Cred că asta e mai degrabă o necesitate, și nu oricare, ci una obligatorie. Ar fi frumos dacă am fi cu toți asemenea unor roboței fără sentimente, care trec prin lume cu o indiferență exemplară față de ce li se întâmplă, dar nu putem fi așa. Suntem ființe pătimașe, cu așteptări, dorințe și atașamente. Toate astea ne fac vulnerabili, dar fără ele n-am fi cine suntem acum. Mintea noastră e un amalgam de gânduri bune și rele, într-o perpetuă luptă pentru controlul acțiunilor noastre. De ce dăm frâu liber acelor gânduri pe care le considerăm pozitive și le păstrăm pe cele negative?
Cu ce suntem vinovați dacă avem aceste trăiri pline de ură, de frustrare, de frică, de răzbunare? Nu e ca și cum am fi responsabili că am declanșat acele trăiri. Dacă le-am putea controla, cu siguranță am alege să nu trecem prin așa ceva a două oară. Din păcate nu avem nici un control asupra apariției acestora. Tot ceea ce încercăm să facem, cu mai mult sau mai puțin succes, e să ascundem sau să înfrânăm aceste frământări interioare, făcându-le se se acumuleze tot mai mult și mai mult.
De ce facem asta? Dacă e în firea noastră să fim deopotrivă și buni și răi, de ce nu acceptăm asta ca pe un fapt firesc? De ce ne ferim și de ce ascundem faptul că uneori simțim, pur și simplu, nevoia de a fi răi? De ce alegem să ne punem singuri piedici în loc să ne manifestăm cât mai liber frustrările, supărările și insecuritățile? De ce încercăm să ducem povara asta până nu mai putem?
N-am răspunsuri la întrebările astea, dar mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar spune tot ce are pe suflet. Cum ar arăta lumea dacă am fi sinceri și deschiși față de noi în primul rând, și față de ceilalții? Ce s-ar întâmpla dacă n-am mai lăsa aceste gânduri negative să se adune și să ne macine, ci le-am da afară imediat ce ele încolțesc în mintea noastră? Ne-am mai putea înțelege unul cu celălalt?
Oare, dacă toți am spune tot ce-i în mintea noastră, nu am fi mai siguri pe noi, pentru că am ști că cei de lângă noi nu ne vor ascunde nimic. Am fi pe de o parte lipsiți de frica de a nu dezamăgi pe nimeni, pentru că dacă toată lumea e sinceră, nu ai nici un motiv să ascunzi ceva.
Dacă cineva se supără pe tine, și-ți spune asta pentru că așa simte, poți să înțelegi asta și mai important, te poți înțelege pe tine însuți pentru că te simți deranjat de asta. Îl accepți pe celălalt și te accepți și pe tine. Desigur vei fi obligat să-ți faci, la rândul tău, vizibilă supărarea, dar aceasta va fi mai puțin intensă pentru că înțelegi că cel de lângă tine are tot dreptul de a fi uneori supărat. În plus, faptul că nu ai ascuns nimic, face ca să nu ai nici un fel de frustrare interioară, care să capete putere la reproșul adus. Astfel reproșul tău va fi mai blând decât al celuilalt, iar cearta se va stinge imediat.
Nu știu dacă așa ceva ar putea vreodată să funcționeze în viața de zi cu zi, dar știu că a strânge toate nelăcerile care ne ies în față, fără a ne permite să le dăm afară nu are cum să ducă spre ceva plăcut sau sănătos. Oricât de pricepuți am fi în a ascunde sau de a îngropa tot ce e rău, dureros și neplăcut, mai devreme sau mai târziu va ieși afară și atunci s-ar putea să fie ceva foarte greu de controlat. Așa că vă îndem să fiți răi, dar sinceri!

Povestea fundului

Fundul a jucat un rol foarte important dealungul istoriei omenirii. Încă din vremuri foarte îndepărtate, omul a observat că toate lucrurile sunt legate, depind, sau pornesc de la fund. Ştiu că pare greu de crezut, dar dovezile sunt numeroase şi compleşitoare. E exemplu, primele întrebări existenţiale pe care omul şi le-a pus au fost stând în fund. Legătura aceasta între postura care înlesneşte procesul cognitiv la om şi stimularea gândirii a dus la apariţia cuvântului fundamental (fund + mental), care a fost preluat la scurt timp de către curentul numit fundamentalism. Desigur cele două cuvinte şi-au pierdut în timp adevărata semnificaţie.
În mod asemănător, însăşi vechimea obiceiului omului de a gândi în această postura a făcut necesară construirea noţiunii de străfund. Mai mult, cu timpul s-a observat că această postură ajută nu numai la meditaţie ci şi la menţinerea unui echilibru foarte stabil, atât extern cât şi intern, apărând astfel denumirea de fundaţie. Desigur, asta a creat o serie de polemici în rândul gânditorilor din acea vreme, ajungându-se la formarea unuei grupări profund, în timp ce opoziţia era reprezentată de toate celelalte opinii. Această multitudine zgomotoasă de păreri, a fost numită zgomot de fundal. Motivul pentru care această tabără se compunea dintr-un număr aşa de mare de adepţi era că cei mai mulţi confundau potenţialul creativ-meditativ cu o simplă postură. Ca omagiu adus celor care au reuşit cu iscusinţă să combată această tendinţă, s-a făcut repede remarcați, intitulându-se inconfundabili.
În paralel cu aceste evenimente se simţea un tot mai mare interes pentru studierea mai în detaliu a acestui fenomen. S-au creat astfel şcoli care să dezvolte abilităţile participanţilor în acest sens. Cei mai străluciţi studenţi ai acestor şcoli erau numiţi fundaşi. În general aceştia erau cei ce participau la aşa numitele cursuri suplimentare de aprofundare. Titlul de înfundare era acordat echipei care deţinea cele mai bune rezultate. Termenul a fost rafinat în timp, ajungându-se la afundare. Fireşte, opusul lui a fost numit dezfundare. Din păcate, semnificaţa acestor termeni s-a pierdut în negura anilor, rămânându-ne doar cuvintele fără înţelesul lor originar.
Au existat şi o serie de tehnici alternative, cum ar fi cea care presupunea meditaţie prin alergare în cerc, denumită fundătură (fund + dă + tură). Această tehnică nu s-a dovedit foarte eficientă şi a fost la scurt timp înlocuită de înfundătură, care presupunea simularea mentală a alergării în cerc, dar fără mişcarea propriuzisă.
Cu trecerea anilor, importanţa fundului s-a diminuat, iar sensurile iniţiale au fost înlocuite treptat cu altele. Acesta a continuat să joace un rol important în viaţa noastră, fiind personificarea întregii persoane. Spre exemplu, expresia "Vai de fundul tău!" ilustrează foarte clar faptul că dacă fundul este necăjit, şi omul va avea de suferit. Există desigur şi acea falsă suferinţă numită şi "Durerea în fund", care oferă oricui pretext pentru orice rezultat slab într-un anumit domeniu.
În unele situaţii, fundul poate deveni un avedărat oracol, prevestind sau explicând o anumită succesiune de evenimente viitoare. Foarte grăitoare în acest sens sunt expresiile "A se trezi cu fundul în sus!", împreună cu "A-l mânca pe cineva în fund", ambele având conotații negative.
Expresia: "Stai pe fundul tău!" nu mai are nici un sens. Fizic este imposibil să stai pe propriul fund. Poţi în schimb să stai pe fundul altuia, sau poţi să te aşezi cu fundul pe ceva, dar nu prea ai cum sa stai pe fundul tău.
Cu toate acestea ar trebui să arătăm mai multă recunoștință celui care a fost împreună cu noi de când ne-am născut și a fost martor la tot ce s-a petrecut în jurul nostru. Ne este de folos și ne bucurăm că îl avem, în ciuda aparentei indiferențe pe care o afișăm vis-a-vis de el. În realitate apreciem și, în aceelași timp admirăm, ce-i drept mai mult pe ascuns, atât ce avem, cât și ce au alții, și nu trebuie să ne fie jenă să recunoaștem asta.