Femeia adevărată nu...

1. Femeia adevărată nu are suficienți pantofi!
2. Femeia adevărată nu are prea multe haine, ci prea puține dulapuri.
3. Femeia adevărată nu are celulită, ci doar i se șifonează pielea câteodată.
4. Femeia adevărată nu e preocupată de aspectul ei, ci doar e pasionată de estetică.
5. Femeia adevărată nu are nevoie de bărbați, dar îi plac animalele de companie.
6. Femeia adevărată nu e obsedată de curățenie, ci doar e curioasă de eficiența detergenților.
7. Femeia adevărată nu are părul scurt!
8. Femeia adevărată nu vorbește mai mult decât orice altă femeie.
9. Femeia adevărată nu bârfește, ci doar își face griji pentru ceilalți.
10. Femeia adevărată nu are păr pe picioare, ci părul îi ajunge la picioare.
11. Femeia adevărată nu se îngrașă, ci doar își face rezerve pentru mai târziu.
12. Femeia adevărată nu se teme de păianjeni, ci doar îi lasă pe bărbați să se simtă neînfricați.
13. Femeia adevărată nu adoră bijuteriile, doar o ajută să-i sclipească ochii.

Jurnal de după concediu - Partea IV: Hotărârea

Gata! Am tras suficient de timp pe ziua de azi. Nu-mi ajunge că de dimineață mă tot prefac că sunt ocupat? După atâtea ore de stat încep și eu să mă resimt. De la o anumită vârstă nu mai poți menține același ritm. Ajungi să obosești și dacă în jurul tău se lucrează mai intens.
Plecarea îmi e puțin îngreunată de privirea vigilentă a șefului meu, dar momentul prielnic se ivește și reușesc să mă scurg discret de pe scaun, făcându-mă nevăzut.
În schimb, cum ies din clădire sunt îmbrățișat, sufocant de strâns, de aerul verii. Nu-i bai că e mult de mers până la stația de tramvai, bine că nu e nici urmă de umbră până acolo. Măcar că asfaltul e moale.
Cumva ajung, ca să văd că peronul e plin de ofiliți din ăștia ca mine, fără pic de vlagă. Partea bună e că la capătul străzii începe să se contureze imaginea tremurândă a unui miraj de tramvai.
Două eternități și un sfârâit lung mai târziu, acesta oprește în stație. Ușa se deschide ca o oală sub presiune, eliberând un val de fierbințeală. Până să-mi dau seama că nu vreau să urc, cei din spate se opintesc și mă împing înăuntru. Terminația „vai” din „tramvai” n-a fost pusă acolo degeaba. Noroc cu mirosul dinăuntru, care îmi trage rapid două palme peste nas, să nu leșin de la căldură. Bineînțeles că toate geamurile sunt închise, nu cumva să se piardă din aerosoli.
Într-un moment de slăbiciune deplină, fac greșeala să deschid un geam. L-am ales pe cel mai mic și amărât. Nu-l crăp bine că aud din spate, strigătele suferinzilor de dureri la măsele, urechi și alte orificii: „Nu vezi dom'le că-i curent?”
În ovațiile privirilor încruntate, închid repede geamul, calmând astfel situația revoltătoare în care ne aflam cu toții.
Stând așa si transpirând, mă gândesc că la saună ar fi fost oricum mai scump. Nu termin bine gândul că se urcă în tramvai trei muncitori la maieu, care găsesc loc să se țină de bara de sus, cu amândouă mâinile, tocmai în dreptul meu.
Și cum stau eu acolo flancat din toate părțile, numai ce îmi fuge gândul la fizică. Încep să estimez cam câte din moleculele de aer, pe care le inspir fără pic de împotrivire, au ricoșat de pe acele șase supsuori, umezite ca de rouă.
Gândurile îmi sunt însă întrerupte de refuzul plămânilor de a mai accepta aer, însoțit de încețoșarea privirii și de înlăcrimarea subită a nărilor. Toată această splendidă împreunare de simțuri, mă face să rup liniștea și să-i întreb pe distinșii mei însoțitori dacă vor coborî la prima. Naiva mea speranță e imediat trântită cu picioarele de pământ și pusă la punct de răspunsul lor hotărât, cum că merg până la ultima stație.
Așa stând lucrurile, brusc îmi piere cheful de a mai merge cu tramvaiul. Mai mult, simt cum gândurile încep să mă trădeze pentru că regretă, ceea ce n-am crezut vreodată că o să regrete, și anume că am plecat de la birou. Dar, ce să fac, că doar n-o să dau vina pe ele săracele, că și ele suferă, ca și mine de atâta zăpușală.
Gata, de mâine încep să merg cu bicicleta!

Accidentul

Relatarea biciclistei
Vai tu, să vezi ce-am pățit dimineață! Mă hotărâsem să merg cu bicicleta la lucru că era cald și vroiam să mă îmbrac cu rochița aia verde floral de mi se asortează de minune cu sandalele și cu cadrul de la bicicletă. Ei, și cum veneam eu frumos pe pista de bicicliști... Apropo, era să uit, am văzut la mall o poșetă superbă, pe care trebuie să o vezi. Sunt sigură că o să-ți placă. E din piele întoarsă, cu franjuri pe la cusături, dar e de firmă, dacă mă-nțelegi... Și chiar lângă am găsit o eșarfă așa de finuță că nu am putut să nu o cumpăr. Nu aveam nevoie de ea, că doar îi vară, știi ce zic? Dar nu m-am putut abține, că era superbă... Na, în fine, și să vezi ce era să se întâmple... Cum mergeam către lucru, știi că e trecerea aia de pietoni chiar de lângă firmă aia unde lucrează tipa aia de o duce unu în fiecare dimineață cu BMW-ul ăla negru... Vai ce mi-ar plăcea să fiu dusă și eu la lucru cu o astfel de mașină! Și, să vezi, când ajung pe trecere, dintr-o dată apare din stânga o mașină și mă lovește de cad jos de pe bicicletă. Da, tu! Îți poți imagina? M-a lovit! Și, să vezi, cum am căzut pe-o parte, mi s-a zgâriat rochița în dreptul șoldului. Am crezut că leșin când am văzut. Și n-am purtat-o decât o dată! Vai, am început să plâng. A venit repede un tip să mă ajute să mă ridic, cred că era șoferul, dar nu sunt sigură, că nu îmi revenisem. A, nu, n-am pățit nimic, că doar m-a împins puțin și m-am dezechilibrat. Să fi văzut, tu, câtă lume s-a strâns în jur. Și au început să se certe între ei. Nu prea am fost atentă despre ce era vorba. Parcă vorbeau de ceva semne de circulație, oricum nu mă pricep eu la dinalea, așa că n-am prea ascultat. Mie tot la rochiță mi-era gândul...

Relatarea șoferului
Numai ce parchez mașina la lucru că îmi dau seama că mi-am uitat telefonul acasă. Întorc mașina și dau să fug înapoi acasă, când să vezi ce pățesc? Știi că lângă parcare e un bumper din ăla înalt de numai cu 5 la oră poți merge. Cred că-i ceva trecere de pietoni pe acolo, sau ceva... Ei, ajung la bumper și o iau încet, că numai ce-am schimbat telescoapele. Trec cu partea din față și pornesc subwoofer-ul, dar așa tare, că altfel nu mă trezesc. Cum trec și cu roțile din spate peste bumper, chiar înainte s-o calc, așa de-adevăratelea, dintr-o dată îmi sare în față o biciclistă. Bă, și trag o frână, din aia, de-mi intră ABS-ul, și, să vezi! Nici măcar n-am atins-o, când o văd pe asta de pe bicicletă că îmi cade lată în fața mașinii. Când am văzut cum s-a aruncat pe jos, am sărit repede din mașină să văd dacă nu mi-a zgâriat cumva bara, din cădere. Normal că a zgâriat-o, dar n-am putut să-i zic vreo două, că imediat au sărit niște gură cască cu faze de genul: „că de ce nu mă uit la indicatoare?”, „că de ce nu am mers m-ai încet pe acolo?”, „că de ce nu m-am asigurat că nu vin pietoni s-au bicicliști pe trecere?”. Bă, ce m-am enervat atunci. Dar, degeaba le-am zis că eu eram oprit la trecere, când biciclista mi-a sărit în față, și că n-am avut cu cine discuta. Bă, așa oameni suciți n-ai mai văzut! Bineînțeles că tipa s-a și apucat de plâns ca să-i sară ăştia din jur în apărare. Îți dai seama?

Un martor șofer
Deci, fii atent! Tocmai am lăsat un client și mă întorceam la parcarea noastră de taximetre. Și cum mă întorceam, numai ce văd că o biciclistă vine în plină viteză înspre trecerea de pietoni. Deci, venea super-tare, că chiar mă gândeam ce nebuni pot fi bicicliștii ăștia câteodată, și, în primul rând, și inconștienți. Și în dreptul trecerii era o mașină, ce venea super-încet. În momentul în care mașina era pe trecerea de pietoni, dintr-o dată biciclista se bagă în plină viteză în fața mașinii. Deci, îți spun, deja vedeam biciclista călcată. Dar, omul a oprit instant. Ce prezență de spirit, dom'le! Deci a avut reflex, nu glumă! Acuma, nu-s foarte sigur, căci n-am văzut prea bine, dar, ori tipa s-a speriat și a căzut de pe bicicletă, ori de la viteză o fi dat în vreo groapă și s-a dezechilibrat, ori n-avea frâne și a pus piciorul pe jos să încetinească și s-a îmburdat cu tot cu bicicletă. Cert e că tipa și-a găsit tocmai atunci să cadă. Deci, se poate s-o fi șters șoferul puțin cu bara, dar n-are cum că doar eram acolo și aș fi văzut. Dar, la ce viteză avea, mă și mir că a ajuns întreagă până acolo. Deci, în primul rând, biciclista trebuia să se dea jos de pe bicicletă pe trecerea de pietoni, căci așa zice legea. Normal, căci dacă-ți sare în față, tu ca șofer n-ai ce să mai faci. Căci doar n-o să mergi cu 10 la oră pe fiecare trecere de pietoni, ca să poți feri câte un nebun dintr-ăsta. Deci, mă-nțelegi?

Un martor biciclist
Man, wait till you hear this! Mergeam spre work pe bike, când all of a sudden, cel mai incredible thing happened. Man, a fost insane! În fața mea era o tipă ce mergea și ea chill pe bicicletă, când, o mașină appears from nowhere. Man, a spulberat-o! I was like... what just happened? Nu mi-a venit să cred! That could have been me, noroc că nu mă grăbeam la job. Luckily, tipa s-a ridicat și a fost destul de cool, până când a început dude-ul ăsta de la volan să urle. What the hell? Adică după ce că merge ca un descreierat pe șosea și izbește un biciclist pe trecere, mai are și tupeul să zică că n-a fost his fault. Am sărit la el și i-am zis: ”Băi, dude, relax, first of all, trebuia să te oprești la trecere!” El zice că a fost oprit și că tipa a intrat în el cu bicicleta. Wait, what? Cum să zică așa ceva când eu am fost martor? I saw the whole thing! Man, atunci I got really pissed off! Și nu eram singurul, eram o grămadă care am văzut ce s-a întâmplat, dar driver-ul o ținea pe a lui și nu recunoștea-n ruptul capului ca e vina lui. Can you imagine? După ce am văzut că era pointless, m-am luat și m-am dus și i-am lăsat să se certe în continuare. Man, really, cu unii oameni chiar nu te poți înțelege! Parcă nu vorbesc aceeași limbă.

Bărbatul adevărat nu...

1. Bărbatul adevărat nu greșește, ci doar verifică vigilența celorlalți.
2. Bărbatul adevărat nu cunoaște durere, ci doar exersează mimica suferinței.
3. Bărbatul adevărat nu are glande lacrimare, ci doar îi transpiră ochii câteodată.
4. Bărbatul adevărat nu pierde niciodată, ci doar îi lasă pe ceilalți să câștige.
5. Bărbatul adevărat nu uită, ci refuză doar să-și amintească pe moment.
6. Bărbatul adevărat nu se îmbolnavește, ci doar refuză să se ridice din pat.
7. Bărbatul adevărat nu obosește, ci doar se oprește să admire împrejurimile.
8. Bărbatul adevărat nu se împiedică, ci doar își testează echilibrul.
9. Bărbatul adevărat nu are șef, ci doar subalterni mai bine plătiți.
10. Bărbatul adevărat nu minte, ci face afirmații cu o probabilitate mică de adevăr.
11. Bărbatul adevărat nu își dă cu presupusul, ci doar speculează un adevăr absolut improbabil.
12. Bărbatul adevărat nu face reproșuri, ci doar încearcă să întărească caracterul celorlalți.
13. Bărbatul adevărat nu e superstițios, ci doar anticipează și evită evenimentele neplăcute.
14. Bărbatul adevărat nu cere ajutor, ci doar le dă celorlalți ocazia să se simtă folositori.
15. Bărbatul adevărat nu se panichează, ci doar își ridică nivelul de adrenalină din sânge.

Reproșuri

Mă întreb care ar fi cea mai potrivită reacție pe care ar putea s-o aibă o persoană atunci când i se face un reproș. N-aș putea spune că sunt străin la felul în care se simte să ți se facă un reproș. Cu toții am avut parte de așa ceva. Știm că acest reproș se naște dintr-un sentiment neplăcut și știm că poate cauza o senzație neplăcută, mai ales în cazul în care suntem ținta lui. Desigur, asta nu e o regulă, dar de cele mai multe ori cam asta se întâmplă. De la o persoană la alta, reacția la reproșuri diferă. Sunt persoane mai sensibile, altele mai puțin, cert este că aproape niciunul din noi nu e complet imun la așa ceva. Cu toții avem mecanisme de apărare la reproșuri, pe care ni le rafinăm dealungul vieții și învățăm să ni le adaptăm în funcție de situație. Într-un fel reacționăm la o vârstă fragedă, comparativ cu o vârstă mai înaintată. Reacția noastră diferă atunci când suntem în familie, sau între prieteni, sau între străini. Depinde foarte mult și de starea noastră interioară, de pildă, dacă suntem agitați, sau calmi, speriați sau stăpâni pe situație, obosiți sau odihniți. Privind toate aceste situații, am putea face un clasament în care am putea premia cea mai reușită reacție pe care am avut-o. Acea reacție de care ne amintim cu plăcere și pe care am putea să o repetăm fără să avem mustrări. La celălalt capăt al clasamentului ar fi cea mai nepotrivită reacție, de care ne e rușine și pe care nu am vrea să o mai repetăm. Putem să vedem lucrul ăsta ca pe un exercițiu de auto-cunoaștere sau auto-analiză. Oare care e reacția de care suntem cel mai mândri? O fi acea situație în care am fost stăpâni pe situație și am reușit să o întoarcem în favoarea noastră, sau atunci când am contraatacat foarte prompt, sau atunci când am realizat că făceam, întradevăr, ceva greșit? Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu foarte multe experiențe ce s-ar încadra în ultimul exemplu. Nu ne simțim confortabil atunci când ni se spune că am făcut o greșeală. Părerea noastră despre propria noastră persoană e, în general, destul de bună, ori atunci când suntem contraziși de cineva din exterior, e normal să fim cel puțin surprinși, dacă nu chiar revoltați dea dreptul.

Senzația asta trebuie să fie una învățată. De la o vârstă foarte fragedă ni se spune ce să facem și ce nu, iar dacă facem ceva ce nu e îngăduit, ni se face foarte clar cunoscut, într-o formă sau în altă, că nu e bine. S-ar putea spune că învățăm de mici că un reproș e însoțit de acea senzație neplăcută de vinovăție. Procesul ăsta se numește educație și cu toții suntem de acord că e o necesitate. Cumva nu pot să nu mă întreb dacă metoda de educație bazată de pedeapsă și răsplată e cea mai potrivită metodă?

Trebuie să-l faci pe copil conștient că anumite lucruri nu îi sunt permise, dar ce metodă ai putea aplica atunci când copilul nu e capabil să te înțeleagă? Dacă îl pedepsești nu e bine. Dacă nu îl pedepsești iar nu e bine. Dacă încerci să-i explici pe înțelesul lui că nu îți place ceea ce a făcut, riști să nu înțeleagă gravitatea situației. Copilul o să învețe cu voia părinților sau fără voia lor, că atunci când cineva e supărat pe altcineva, trebuie să-i facă un reproș sub diverse forme, și că atunci când cineva greșește, altcineva îl va face să se simtă prost.

Oare cum s-ar schimba relațiile dintre noi dacă reproșurile n-ar mai fi văzute ca mustrări, ci ca observații constructive?

Oare cum am privi o persoană care ne face un reproș atunci când noi am primi acel reproș ca pe o șansă să învățăm ceva nou despre noi?

Oare cum ar arăta formularea reproșului dacă am ști că scopul lui e să-l ajute pe cel ce e ținta reproșului?

Cei mai mulți dintre noi aruncăm cu reproșuri în stânga și-n dreapta, câteodată fără să ne dăm seama. Lucru ăsta nu e neapărat rău, pentru că reușim în felul ăsta să îi facem pe cei din jurul nostru să ne înțeleagă mai bine. Îi facem să înțeleagă ce nu ne place. Problema e că aceste reproșuri vin cu o conotație negativă, iar asta îl face pe cel ce primește reproșul să se simtă atacat într-un fel. Dacă ne simțim atacați vom reacționa, în funcție de situație, mai mult sau mai puțin conștient de consecințele acelei reacții.
E un fel de cerc vicios în care se pare că ne învârtim, în care, pe de o parte nu ne putem abține de la a face reproșuri celorlalți, iar, pe de altă parte nu ne dăm seama că putem face foarte mult rău și prin simpla noastră reacție-reflax la un reproș primit. Din cercul ăsta vicios cred că se poate ieși doar prin educație, fie ea sub formă de auto-disciplină, ori o preluare de la acei ce stăpânesc mai bine modul de a transmite și de a percepe un reproș. Dar primul pas este conștientizarea și recunoașterea acestei probleme.

Explicaţii

1. Ce este o explicaţie?
Înşiruire de argumente ce urmează imediat conştientizării că tocmai ai spus ceva complet greşit.
2. Ce este greşit?
Punctul de vedere al celor ce simt nevoia să îţi pună întrebări.
3. Ce este o întrebare?
Metodă foarte eficientă de a întrerupe şi, simultam, irita o persoană anagajată într-un monolog.
4. Ce este un monolog?
O modalitate splendidă în care un individ îşi poate petrece timpul în compania propriei sale voci superbe şi împreună cu ideile sale pline de originalitate.
5. Ce este originalitatea?
Capacitatea de a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte.
6. Ce este cuvântul?
O garanţie pe care o poţi oferi verbal pentru a creşte credibilitatea unei promisiuni pe care nu intenţionezi să o respecţi.
7. Ce este respectul?
Capacitatea de a ascunde ceea ce gândeşti cu adevărat, în spatele politeţii.
8. Ce este politeţea?
Cea mai avansată formă de slăbiciune pe care o poate afişa un individ fără personalitate.
9. Ce este personalitatea?
Trăsătura pe care dăm vina atunci când nu ne place înfăţişarea unui individ.
10. Ce este un individ?
O formulare care ne permite să facem o referire la o persoană al cărui nume ne e lene să ni-l amintim.
11. Ce este o amintire?
Modalitate foarte practică de a viziona diverse lucruri în lipsa unui PC sau a unui televizor.
12. Ce este un televizor?
Unealtă vitală fără de care nu ar fi posibilă procrastinaţia.
13. Ce este procrastinaţia?
Formă de auto-control folosită cu succes în evitarea acelor porniri interioare de a ne face utili.
14. Ce este util?
Tot ceea ce un individ consideră plăcut, în timp ce cei din jurul lui consideră că e o pierdere de vreme şi viceversa.
15. Ce este viceversa?
Confuzia creată atunci când direcţia exprimată verbal diferă de cea gesticulată.
16. Ce este un gest?
Cea mai simplă metodă de a mima că îţi pasă de cei din jur.
17. Ce este împrejurul?
Evitarea atingerii răspunsului aşteptat prin urmarea unei succesiuni de idei ocolitoare sub forma unei explicaţii.
 18. Ce este o explicaţie?
Vezi punctul 1.

O lume paralelă

Să ne imaginăm pentru o clipă că am putea să ne transportăm într-o altă dimensiune ca și simpli observatori. Să ne închipuim că ajungem într-o lume foarte asemănătoare cu a noastră, în care oamenii sunt la fel ca și noi, orașele sunt identice, limba e aceeași și așa mai departe. Singurul lucru care îi face aparte de noi e un obicei ciudat pe care îl au locuitorii acestei lumi paralele. E un obicei așa de larg răspândit în rândul oamenilor acestei lumi, încât e considerat o stare de normalitate.
Acest obicei se rezumă la încercarea de a-și scurta viața prin diverse mijloace. Nu vorbim de o epidemie de sinucideri, pentru că acest act este condamnat și în acestă lume. E vorba de obișnuința de a face o mulțime de lucruri mărunte, dar care le vătămează sănătatea într-un mod foarte discret, ori indirect. Luat separat fiecare astfel de lucru în parte, nu pare a fi dăunător, dar, rezultatul cumulat e unul ce nu se poate ignora. Per total, viața lor se scurtează considerabil ca urmare a acestui obicei ciudat.
Acești oameni nu sunt nici sinucigași, nici masochiști. Sunt oameni ca noi, cărora le place viața, le place să se bucure de ea, și, culmea, îți doresc să fie sănătoși și să trăiască cât mai mult. Singura deosebire față de noi e că au acest obicei ce le face rău.
Fiind capabili, ca și noi să deosebească binele de rău, cum pot fi așa de ignoranți în fața acestui pericol? Răspunsul e simplu. Din cauză că au crescut cu acest obicei de foarte multe generații, acesta a intrat în normalitate. Ba mai mult, a căpătat rangul de necesitate. Dacă se descoperă o comunitate izolată că nu a adoptat acest obicei se fac eforturi mari pentru a convinge comunitatea să accepte cît mai repede acest obicei.
Există instituții special create ca să aibă grijă ca acest obicei să fie înțeles și însușit de la cele mai fragede vârste. Se scriu nenumărate cărți care prezintă avantajele păstrării acestui obicei înrădăcinat și avertizează asupra pericolelor renunțării la el. Cei care, din diverse motive, se depărtează de acest obicei, sunt foarte prompt atenționați și ajutați să revină pe calea normală. Chiar dacă această cale nu le face bine. Se dau o mulțime de sfaturi cu privire la cum se poate personaliza acest obicei la nivel de individ, astfel încât să fie cât mai repede acceptat.
Desigur că, o dată cu trecerea timpului, s-a observat o deteriorare a sănătății generale a populației. Din acest motiv s-au creat o serie de instituții a căror menire era să îmbunătățească și să mențină sănătatea oamenilor, fără a altera acel obicei vătămător. O energie enormă s-a concentrat pe studierea și tratarea simptomelor care apăreau datorită obiceiului păcătos. Din păcate, toate cercetările se fereau să caute corelații între obiceiul străvechi și problemele actuale. Evitarea asta nu era datorită unei frici de a schimba orânduirea de până atunci, ci din simplă ignoranță. Oamenii nu puteau concepe că unul din pilonii societății pe care au construit-o dealungul timpului le e dăunător.
Pe măsură ce avansa menținerea sub control a simptomelor, în paralel se realizau progrese și în perfecționarea elementelor nocive ale obiceiului străvechi. Cei care erau implicați în asta nu erau oameni răi. Motivația lor era că acest obicei trebuia actualizat. Erau convinși că ceea ce fac e pentru binele tuturor. Într-un fel, obiceiul vechi căpăta o față nouă. Ținea pasul cu timpul intrând într-un fel de competiție neintenționată cu lupta pentru sănătate. Astfel se menținea un echilibru între metodele de a lungi viața și cele care o scurtau.
Această competiție nu era una evidentă pentru cei ce trăiesc în această lume paralelă. Ei nu sunt conștienți de cele două tabere. Nici cei care fac parte din aceste tabere nu sunt conștienți că lucrează împotriva celorlalți. Ei văd doar efectele răului, dar nu fac legătura între obicei și suferința cauzată de acesta.
Ca și observator, vezi și înțelegi tot ce se întâmplă în această lume. Vezi direcția greșită în care această lume a luat-o, dar nu poți să intervii. Tot ce poți să faci e să speri că, la un moment dat, se va naște o suspiciunea cu privire la efectele acestui obicei și că acea suspiciune va avea suficienți adepți pentru a crea o masă critică ce va duce la schimbare. Dar, până ca aceasta să apară nu poți decât să privești și să îi compătimești.