Reproșuri

Mă întreb care ar fi cea mai potrivită reacție pe care ar putea s-o aibă o persoană atunci când i se face un reproș. N-aș putea spune că sunt străin la felul în care se simte să ți se facă un reproș. Cu toții am avut parte de așa ceva. Știm că acest reproș se naște dintr-un sentiment neplăcut și știm că poate cauza o senzație neplăcută, mai ales în cazul în care suntem ținta lui. Desigur, asta nu e o regulă, dar de cele mai multe ori cam asta se întâmplă. De la o persoană la alta, reacția la reproșuri diferă. Sunt persoane mai sensibile, altele mai puțin, cert este că aproape niciunul din noi nu e complet imun la așa ceva. Cu toții avem mecanisme de apărare la reproșuri, pe care ni le rafinăm dealungul vieții și învățăm să ni le adaptăm în funcție de situație. Într-un fel reacționăm la o vârstă fragedă, comparativ cu o vârstă mai înaintată. Reacția noastră diferă atunci când suntem în familie, sau între prieteni, sau între străini. Depinde foarte mult și de starea noastră interioară, de pildă, dacă suntem agitați, sau calmi, speriați sau stăpâni pe situație, obosiți sau odihniți. Privind toate aceste situații, am putea face un clasament în care am putea premia cea mai reușită reacție pe care am avut-o. Acea reacție de care ne amintim cu plăcere și pe care am putea să o repetăm fără să avem mustrări. La celălalt capăt al clasamentului ar fi cea mai nepotrivită reacție, de care ne e rușine și pe care nu am vrea să o mai repetăm. Putem să vedem lucrul ăsta ca pe un exercițiu de auto-cunoaștere sau auto-analiză. Oare care e reacția de care suntem cel mai mândri? O fi acea situație în care am fost stăpâni pe situație și am reușit să o întoarcem în favoarea noastră, sau atunci când am contraatacat foarte prompt, sau atunci când am realizat că făceam, întradevăr, ceva greșit? Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu foarte multe experiențe ce s-ar încadra în ultimul exemplu. Nu ne simțim confortabil atunci când ni se spune că am făcut o greșeală. Părerea noastră despre propria noastră persoană e, în general, destul de bună, ori atunci când suntem contraziși de cineva din exterior, e normal să fim cel puțin surprinși, dacă nu chiar revoltați dea dreptul.

Senzația asta trebuie să fie una învățată. De la o vârstă foarte fragedă ni se spune ce să facem și ce nu, iar dacă facem ceva ce nu e îngăduit, ni se face foarte clar cunoscut, într-o formă sau în altă, că nu e bine. S-ar putea spune că învățăm de mici că un reproș e însoțit de acea senzație neplăcută de vinovăție. Procesul ăsta se numește educație și cu toții suntem de acord că e o necesitate. Cumva nu pot să nu mă întreb dacă metoda de educație bazată de pedeapsă și răsplată e cea mai potrivită metodă?

Trebuie să-l faci pe copil conștient că anumite lucruri nu îi sunt permise, dar ce metodă ai putea aplica atunci când copilul nu e capabil să te înțeleagă? Dacă îl pedepsești nu e bine. Dacă nu îl pedepsești iar nu e bine. Dacă încerci să-i explici pe înțelesul lui că nu îți place ceea ce a făcut, riști să nu înțeleagă gravitatea situației. Copilul o să învețe cu voia părinților sau fără voia lor, că atunci când cineva e supărat pe altcineva, trebuie să-i facă un reproș sub diverse forme, și că atunci când cineva greșește, altcineva îl va face să se simtă prost.

Oare cum s-ar schimba relațiile dintre noi dacă reproșurile n-ar mai fi văzute ca mustrări, ci ca observații constructive?

Oare cum am privi o persoană care ne face un reproș atunci când noi am primi acel reproș ca pe o șansă să învățăm ceva nou despre noi?

Oare cum ar arăta formularea reproșului dacă am ști că scopul lui e să-l ajute pe cel ce e ținta reproșului?

Cei mai mulți dintre noi aruncăm cu reproșuri în stânga și-n dreapta, câteodată fără să ne dăm seama. Lucru ăsta nu e neapărat rău, pentru că reușim în felul ăsta să îi facem pe cei din jurul nostru să ne înțeleagă mai bine. Îi facem să înțeleagă ce nu ne place. Problema e că aceste reproșuri vin cu o conotație negativă, iar asta îl face pe cel ce primește reproșul să se simtă atacat într-un fel. Dacă ne simțim atacați vom reacționa, în funcție de situație, mai mult sau mai puțin conștient de consecințele acelei reacții.
E un fel de cerc vicios în care se pare că ne învârtim, în care, pe de o parte nu ne putem abține de la a face reproșuri celorlalți, iar, pe de altă parte nu ne dăm seama că putem face foarte mult rău și prin simpla noastră reacție-reflax la un reproș primit. Din cercul ăsta vicios cred că se poate ieși doar prin educație, fie ea sub formă de auto-disciplină, ori o preluare de la acei ce stăpânesc mai bine modul de a transmite și de a percepe un reproș. Dar primul pas este conștientizarea și recunoașterea acestei probleme.

Explicaţii

1. Ce este o explicaţie?
Înşiruire de argumente ce urmează imediat conştientizării că tocmai ai spus ceva complet greşit.
2. Ce este greşit?
Punctul de vedere al celor ce simt nevoia să îţi pună întrebări.
3. Ce este o întrebare?
Metodă foarte eficientă de a întrerupe şi, simultam, irita o persoană anagajată într-un monolog.
4. Ce este un monolog?
O modalitate splendidă în care un individ îşi poate petrece timpul în compania propriei sale voci superbe şi împreună cu ideile sale pline de originalitate.
5. Ce este originalitatea?
Capacitatea de a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte.
6. Ce este cuvântul?
O garanţie pe care o poţi oferi verbal pentru a creşte credibilitatea unei promisiuni pe care nu intenţionezi să o respecţi.
7. Ce este respectul?
Capacitatea de a ascunde ceea ce gândeşti cu adevărat, în spatele politeţii.
8. Ce este politeţea?
Cea mai avansată formă de slăbiciune pe care o poate afişa un individ fără personalitate.
9. Ce este personalitatea?
Trăsătura pe care dăm vina atunci când nu ne place înfăţişarea unui individ.
10. Ce este un individ?
O formulare care ne permite să facem o referire la o persoană al cărui nume ne e lene să ni-l amintim.
11. Ce este o amintire?
Modalitate foarte practică de a viziona diverse lucruri în lipsa unui PC sau a unui televizor.
12. Ce este un televizor?
Unealtă vitală fără de care nu ar fi posibilă procrastinaţia.
13. Ce este procrastinaţia?
Formă de auto-control folosită cu succes în evitarea acelor porniri interioare de a ne face utili.
14. Ce este util?
Tot ceea ce un individ consideră plăcut, în timp ce cei din jurul lui consideră că e o pierdere de vreme şi viceversa.
15. Ce este viceversa?
Confuzia creată atunci când direcţia exprimată verbal diferă de cea gesticulată.
16. Ce este un gest?
Cea mai simplă metodă de a mima că îţi pasă de cei din jur.
17. Ce este împrejurul?
Evitarea atingerii răspunsului aşteptat prin urmarea unei succesiuni de idei ocolitoare sub forma unei explicaţii.
 18. Ce este o explicaţie?
Vezi punctul 1.

O lume paralelă

Să ne imaginăm pentru o clipă că am putea să ne transportăm într-o altă dimensiune ca și simpli observatori. Să ne închipuim că ajungem într-o lume foarte asemănătoare cu a noastră, în care oamenii sunt la fel ca și noi, orașele sunt identice, limba e aceeași și așa mai departe. Singurul lucru care îi face aparte de noi e un obicei ciudat pe care îl au locuitorii acestei lumi paralele. E un obicei așa de larg răspândit în rândul oamenilor acestei lumi, încât e considerat o stare de normalitate.
Acest obicei se rezumă la încercarea de a-și scurta viața prin diverse mijloace. Nu vorbim de o epidemie de sinucideri, pentru că acest act este condamnat și în acestă lume. E vorba de obișnuința de a face o mulțime de lucruri mărunte, dar care le vătămează sănătatea într-un mod foarte discret, ori indirect. Luat separat fiecare astfel de lucru în parte, nu pare a fi dăunător, dar, rezultatul cumulat e unul ce nu se poate ignora. Per total, viața lor se scurtează considerabil ca urmare a acestui obicei ciudat.
Acești oameni nu sunt nici sinucigași, nici masochiști. Sunt oameni ca noi, cărora le place viața, le place să se bucure de ea, și, culmea, îți doresc să fie sănătoși și să trăiască cât mai mult. Singura deosebire față de noi e că au acest obicei ce le face rău.
Fiind capabili, ca și noi să deosebească binele de rău, cum pot fi așa de ignoranți în fața acestui pericol? Răspunsul e simplu. Din cauză că au crescut cu acest obicei de foarte multe generații, acesta a intrat în normalitate. Ba mai mult, a căpătat rangul de necesitate. Dacă se descoperă o comunitate izolată că nu a adoptat acest obicei se fac eforturi mari pentru a convinge comunitatea să accepte cît mai repede acest obicei.
Există instituții special create ca să aibă grijă ca acest obicei să fie înțeles și însușit de la cele mai fragede vârste. Se scriu nenumărate cărți care prezintă avantajele păstrării acestui obicei înrădăcinat și avertizează asupra pericolelor renunțării la el. Cei care, din diverse motive, se depărtează de acest obicei, sunt foarte prompt atenționați și ajutați să revină pe calea normală. Chiar dacă această cale nu le face bine. Se dau o mulțime de sfaturi cu privire la cum se poate personaliza acest obicei la nivel de individ, astfel încât să fie cât mai repede acceptat.
Desigur că, o dată cu trecerea timpului, s-a observat o deteriorare a sănătății generale a populației. Din acest motiv s-au creat o serie de instituții a căror menire era să îmbunătățească și să mențină sănătatea oamenilor, fără a altera acel obicei vătămător. O energie enormă s-a concentrat pe studierea și tratarea simptomelor care apăreau datorită obiceiului păcătos. Din păcate, toate cercetările se fereau să caute corelații între obiceiul străvechi și problemele actuale. Evitarea asta nu era datorită unei frici de a schimba orânduirea de până atunci, ci din simplă ignoranță. Oamenii nu puteau concepe că unul din pilonii societății pe care au construit-o dealungul timpului le e dăunător.
Pe măsură ce avansa menținerea sub control a simptomelor, în paralel se realizau progrese și în perfecționarea elementelor nocive ale obiceiului străvechi. Cei care erau implicați în asta nu erau oameni răi. Motivația lor era că acest obicei trebuia actualizat. Erau convinși că ceea ce fac e pentru binele tuturor. Într-un fel, obiceiul vechi căpăta o față nouă. Ținea pasul cu timpul intrând într-un fel de competiție neintenționată cu lupta pentru sănătate. Astfel se menținea un echilibru între metodele de a lungi viața și cele care o scurtau.
Această competiție nu era una evidentă pentru cei ce trăiesc în această lume paralelă. Ei nu sunt conștienți de cele două tabere. Nici cei care fac parte din aceste tabere nu sunt conștienți că lucrează împotriva celorlalți. Ei văd doar efectele răului, dar nu fac legătura între obicei și suferința cauzată de acesta.
Ca și observator, vezi și înțelegi tot ce se întâmplă în această lume. Vezi direcția greșită în care această lume a luat-o, dar nu poți să intervii. Tot ce poți să faci e să speri că, la un moment dat, se va naște o suspiciunea cu privire la efectele acestui obicei și că acea suspiciune va avea suficienți adepți pentru a crea o masă critică ce va duce la schimbare. Dar, până ca aceasta să apară nu poți decât să privești și să îi compătimești.

Ce găsesc femeile la bărbați?

E foarte ușor de răspuns la întrebarea: de ce sunt atrași bărbații de femei? Păi, femeile sunt mult mai frumoase, mai înțelegătoare, mai grijulii, mai liniștite, mai curate, mai atente, și tot așa, decât bărbații. Cum să nu-ți placă de ele?
Dar, de ce sunt atrase femeile de bărbați? Asta e o întrebare la care, de obicei, nu nimerim răspunsul din prima. Pe de o parte pentru că habar nu avem, pe de altă parte pentru că suntem prea fixați pe propria noastră persoană. Noi bărbații avem, în general, o părere foarte bună despre noi înșine. În mintea noastră cultivăm ideea că avem noi acolo ceva aparte, care ne scoate în evidență făță de ceilalți și ne face deosebit de atragători în fața sexului opus. Din păcate, de cele mai multe ori, impresia noastră e complet nerealistă. În realitate suntem mult mai asemănători între noi decât ne place să credem.
Cu siguranță nu sunt atrase de aspectul bărbaților. Mă doare când spun asta, sincer, dar hai să recunoaștem, noi bărbații suntem urâți. Dacă v-ați uitat atent în oglindă recent, cu siguranță că știți la ce mă refer. Chiar dacă chipul bărbatului nu e extrem de respingător, crește păr pe el, și asta e suficient. Dacă ne referim la trupul bărbatului, putem din start să eliminăm imaginea idilică proiectată de mass-media, despre acel bărbat cu spate frumos, brațe puternice și abdomen plat. Hai să fim serioși, dacă femeile ar fi atrase doar de așa ceva, rasa umană ar fi dispărut de mult. Câți astfel de bărbați ați întâlnit voi până acum? Majoritatea covârșitoare a bărbaților e compusă din indivizi mai mult sau mai puțin disproporționați, de cele mai multe ori cu burtă și păroși, dar nu acolo unde trebuie. Să zicem că ar fi, unul sau doi din ei mai atletici, dar, de cele mai multe ori, fie miros a transpirație, fie dacă cască gura îți vine să fugi.
Citeam undeva cum că femeile ar fi atrase de bărbații care le oferă senzația de siguranță. Ei, astea sunt povești. Dacă vorbim despre accidente auto grave, infracționalitate, războaie, etc. vinovați se fac tot bărbații. Cred că nivelul de siguranță crește doar pe măsură ce te îndepărtezi de ei.
Poate că sunt atrase de bogăție. Asta ar explica doar situațiile în care bărbatul e extrem de bogat. Ce facem, în schimb, cu restul? Ce bogăție pot ele să găsească la noi ăștia mai amărâți? Mai mult, sunt foarte multe cazuri în care fie femeia câștigă la fel sau chiar mai mult decât bărbatul. Ori în situația asta, teoria, cum că averea le-ar atrage, nu stă în picioare.
Eu cred că felul în care gândim le atrage. Când spun asta nu mă refer la intelectul ridicat pe care-l avem sau la maturitatea de care dăm dovadă. În primul rând, intelectul nostru nu-i așa de ridicat precum credem, iar în al doilea rând toți suntem extrem de copilăroși. Din perspectiva noastră, tot ceea ce se petrece în viața nu e decât o joacă. Ne dăm cu trotineta, bicicleta, motocicleta sau mașina. Ne jucăm, sau ne uităm la alții cum se joacă. Ne facem că lucrăm, când, de fapt, tot la joacă ne e mintea. Dacă nu putem, sau nu avem voie, să facem ce vrem (adică să ne jucăm), ne bosumflăm.
De ce s-ar lega la cap o femeie cu așa ceva, vă întrebați? Păi simplu, un astfel de copil mare e ușor de controlat. Trebuie doar să-i promiți că-l lași la joacă, dacă mai întâi face ce-i ceri.
Ideea e că femeile fie nu pot, fie nu vor să facă anumite lucruri, iar din cauza asta au nevoie de niște executanți. Ei, aici intrăm noi bărbații în scenă. Din cele mai vechi timpuri, femeile au avut nevoie de cineva care să vâneze pentru ele, să le contruiască adăpost, să le țină departe de pericole, etc. Toate treburile astea erau făcute de bărbați, pentru că femeile au știut de la început cum să ne manipuleze. Ei, o dată cu trecerea timpului, acest control s-a rafinat, astfel că, în zilele noastre nici nu-l mai simțim. Ni se pare că totul e normal. Adică, e normal să nu mergem la o bere cu amicii, sau să nu ieșim la un meci, sau să nu facem liniuțe cu noua achiziție, pentru că, se pare că e altceva mai bun de făcut.
Dacă acel ”altceva mai bun de făcut” e ceva ce nu ne place să facem, cum ar fi mersul la cumpărături, făcutul curățeniei, reparatul chestiilor de pe acasă, mersul la serviciu, atunci e clar că e vorba de un control din umbră.
A ne opune unui astfel de control e zadarnic pentru că ne e, de mici copii, însămânțat în mintea noastră. Astfel că atunci când ajungem la o vârstă propice pentru a fi controlat, acceptăm asta bucuros. Chiar ne dorim asta. Chiar cheltuim enorm de multă energie și bani pentru a ne face clară intenția că vrem să devenim execuntanți. Încercăm din răsputeri să arătăm cât de buni executanți am putea fi și îi privim cu admirație pe cei ce au reușit să se lase conduși înaintea noastră.
Ca și concluzie, eu cred că femeile sunt atrase doar de naivitatea bărbaților. Cu cât suntem mai visători, copilăroși sau naivi, cu atât devenim mai irezistibili în ochii femeilor.

Dorința

Vreau tot!
Vreau să mă joc!
Vreau să cresc!
Vreau să fiu ca ceilalți!
Vreau să fiu frumos!
Vreau să fiu dorit!
Vreau să fiu acceptat!
Vreau să fiu apreciat!
Vreau să fiu independent!
Vreau să mă dezvolt!
Vreau să fiu expert!
Vreau să îi învăț pe ceilalți!
Vreau să-i văd cum cresc!
Vreau să mă asculte!
Vreau să aibă grijă!
Vreau să fie sănătoși!
Vreau să-i văd mai des!
Vreau să fiu mai tânăr!
Vreau să nu am atâtea regrete!
Vreau să pot da timpul înapoi!
Vreau să nu fiu singur!
Vreau doar încă o clipă...

Problemele obișnuite

Cu toții avem probleme. Fie că ele sunt mari, mărunte, trecătoare, recurente, etc, cu toții ne lovim de ele la un moment dat. Dintre toate acestea, există o categorie de probleme care mă fascinează. E vorba de acele probleme care ne deranjează de ani de zile. Acele probleme vechi, care au crescut odată cu noi. Acele probleme cu  care suntem obișnuiți, despre care ne plângem, dar pe care nu am încercat să le rezolvăm niciodată cu adevărat. Acele probleme care se pot rezolva, dar nu am făcut asta, fie din comoditate, fie din dezinteres, fie dintr-o obișnuită masochistă de a avea în permanență ceva de care să ne putem plânge.
Aceste probleme au un efect interesant asupra noastră, prin faptul că par a fi un rău necesar, dar un rău care ne face bine, într-un fel, dar pe alte planuri. Nu vorbesc acum de acele probleme care întăresc caracterul, sau stimulează intelectul, sau pun la incercare optimismul.
Mă refer la acele probleme care ne trag înapoi, dar despre care putem vorbi deschis cu ceilalți. Acele probleme care ne oferă un colac de salvare într-o discuție în care apare un moment de liniște stânjenitoare. Acele probleme pe care ținem morțiș să le împărtășim unora, nu neapărat pentru că vrem ajutorul sau sfatul lor, ci pentru că vrem să ne raportăm față de ei. Vrem să vedem dacă avem în comun aceeași problemă. Cu siguranță că nu facem asta întotdeauna conștient, dar ne apropiem parcă mai mult de cei din jurul nostru care par să aibă nu doar interese comune, dar și probleme comune.
E un fel de solidaritate pasivă, în care ne căutăm unii pe alții după felul în care abordăm o problemă. Dacă îmi ocup tot timpul și energia plângându-mă de o problemă, voi găsi mai multă înțelegere de la cineva care face la fel ca mine, decât de la altcineva, care își canalizează toată activitatea înspre rezolvarea problemei. Găsirea unor astfel de asemănări, reprezintă mult așteptata confirmare că această alegere, de a nu face nimic în privința problemei e, de fapt, o soluție. Mai mult, asta ne arată ca aceeași soluție e folosită și de alții, lucru care ne întărește convingerea în alegerea făcută.
Prin faptul că tindem să ne apropiem de cei ce se complac cu o problemă, fără să vrem, ne depărtăm de cei ce ne-ar putea ajuta să trecem peste acea problemă. Ajungem să formăm un fel de comunitate închegată doar de un fel de inactivitate sau lipsă de inițiativă. Această comunitate, ne poate oferi înțelegere, senzația de apartenență, compasiune, dar nu va putea oferi nicioadată o soluție. A rezolva problema, înseamnă ieșirea din grup. Poate teama de a pierde acest sprijin de la cei aflați în aceeași situație ne influențează într-o oarecare măsură decizia de a nu face nimic pentru îndreptarea problemei. Ne mai având acel liant comun, putem fi îndepărtați de grup, iar asta căutăm să evităm.
Indiferent cât de diferiți, unul de celălalt, suntem în cadrul grupului, fiind, fie mai mult sau mai puțin egoiști, nepăsători față de ceilalți, concentrați pe propria persoană, știm că avem ceva care ne unește. Asta ne dă acea siguranță că vom fi întotdeauna înțeleși și acceptați de oricine e dispus să ne asculte. Iar asta se întâmplă indiferent dacă noi avem sau nu energia și răbdarea de a-i asculta pe alții.
Cu siguranță, această acceptare a situației e un defect pe care îl avem, dar felul în care reușim să trăim cu el e remarcabil. Simpla conștientizare că avem o problemă, care poate, sau nu, să fie rezolvată, ne face să ne apropiem unii de alții. Această reacție transformă defectul într-o trăsătură benefică, într-un sprijin moral de neprețuit.
Chiar dacă nu avem tăria de a ține piept oricărei probleme, găsim metode de a accepta problema și, mai mult, de a o transforma într-o sursă de compasiune, din care, cine poate ști, se poate naște chiar rezolvarea...

Jurnal de după concediu - Partea III: Sacrificiul

Tocmai mă bucuram de nişte clipe frumoase alături de prietenul meu cel mai bun, somnul, când dimineaţa se trezeşte să mă scuture de pleoape. Deschid ochii şi mă uit la ceas. E mult prea devreme.

Mă grăbesc să revin la somn, ca să nu-l fac să aştepte, că ar fi păcat să-l văd că se supără şi pleacă. Chiar înainte să ajung la el, dau peste senzaţia de strănut. Asta, în loc să-şi vadă de treabă, se apropie, mă cuprinde drăgăstos şi, gâdilindu-mă la nas, îmi şopteşte: "Cântăm?".

Mă las dus de val şi încep o suită de strănuturi pasionale și cutremurător de sănătoase. Întotdeauna am fost mândru de asta şi nu mă privez de astfel de porniri artistice, mai ales că dormitorul are o acustică aşa de bună.

În ciuda ieşirii mele neaşteptate, somnul e încă acolo, dar pare vizibil deranjat şi puţin speriat. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de vise şi reuşesc. Încet, încet, lucrurile se aşează, iar gândurile încep să alunece cu calm din nou pe panta visării. Totul merge atât de bine, somnul pare mai energic, semn că-şi revine, când, de data asta, senzaţia de mers la baie mă-nghionteşte, întreabându-mă: "Dansăm?"

Mă uit la somn rugător, iar el, înţelegător, îşi ia rămas bun: "Măi, uite, nu mai pot sta că am ceva treabă. Ne vedem altă dată!"

Mă ridic cu greu şi dau să mă îndrept spre baie, fără să bănuiesc că sunt urmărit îndeaproape. E un complot în spatele căreia se află întreaga reţea de mobilă din încăpere. Pe furiş şi sub protecţia întunericului, toate colţurile ascuţite de mobilă se apropie de mine, privindu-mă cu nespusă ură.

Aproape ajung la uşa dormitorului, când, deodată îmi sare în faţă un colţ de comodă. Dau să mă feresc, dar îmi anticipează mişcarea. Dau să-ncetinesc, dar e prea târziu, nu mă mai pot opri. Pun mâinile la ochi şi aştept deznodământul tragic, în timp ce colţul de comodă se năpusteşte fulgerător spre mine.

Chiar când pierdusem orice speranţă, în ultimul moment, degetul mic de la picior, sare în faţă şi, cu pieptul scos şi fără să clipească, barează lovitura. Sunt salvat.

Bucuria mi se şterge, însă, repede de pe chip, amintindu-mi de salvator, care, într-un gest eroic, s-a jertfit pentru mine.

Îl caut cu privirea şi îl găsesc, jos, rănit grav şi în convulsii. Mă aştepta. Mă doare să-l văd aşa neputincios şi în suferinţă. Încă puţin şi puteam fi eu în locul lui. Îmi dau lacrimile, nu mă mai pot controla. Ca ultim act de deznădejde, apelez la sfinţi, zeităţi şi diverse organe, în speranţa că-i vor ameliora starea...

Va urma...